Am ajuns frumos lîngă Luterană, am parcat şi am urcat la apartamentul lui Nicolae Breban. Mi-a deschis un soi de Clark Gable, puţin mai grăsuţ. Am băut un whisky. Am tot încercat zadarnic să-l opresc din vorbă, să dau discuţiei o direcţie precisă. Dar la ce bun? A ieşit oricum perfect: un scriitor care vorbeşte cu o plăcere suspectă, exact aşa cum scrie. Nu o să înţeleg niciodată cum a reuşit Breban să nu fie cel mai mare star de televiziune din ultimii 20 de ani.
Se uita la un film de tinereţe („Day of the fight”) al lui Kubrik, pe TCM. Am stat în semiîntuneric. A aprins la un moment dat o veioză micuţă. M-a servit cu nişte băutură, “un malţ”, mi-a adus scrumieră. Mi-a spus din start – probabil ca să nu-mi fac iluzii că ne putem împrieteni prea mult –, că ştie că eu i-am ras un roman („Voinţa de putere” – am scris o cronică acum vreo 7-8 ani), dar că mă înţelege, aşa-s tinerii.
Întîlnirea a fost incredibilă. M-am simţit excelent cu un tip de care nu mă simt apropiat în nici un fel. Dar e viu şi e o forţă. Are cîteva credinţe clare, precise. Trebuie să scrii mult, să fii harnic, şi după aia poate să vină potopul. Candidatura pentru preşedinţia Uniunii Scriitorilor i-a venit mai mult la nervi. A fost împins de alţii. Îl priveam cît umor, dar şi cît orgoliu nebun emană şi nu înţelegeam cum de nu e un star. Are exact tipul acela de consum absolut al starului TV – spune tot, se aruncă în teorii nebuneşti, se laudă tot timpul.
Un lucru are în plus: şi în cele mai fantasmagorice divagaţii, tipul e deştept. De fapt, am întîlnit exact omul pe care mi-l închipuiam după ce i-am citit majoritatea cărţilor. Dezlînat, divagant, narcisist, inteligent, sclipitor uneori, ironic, un megapovestitor (ar trebui făcute vreo 24 de ore de înregistrări pentru TVR acum!), naiv, ultra-macho, un Don Juan puţin obosit etc. Dacă lumea l-ar şti mai mult, dacă l-ar vedea
