Peste tot senzaţie de joc politic de duzină, cu jurnalişti încrâncenaţi care rostesc grav verdicte, acuză ba de dictatură, ba de slăbiciuni, de trădare naţională ori de terorism. Cel mai adesea, certitudinea de prestaţie remunerată, de ziarist sau analist care nu crede în nimic, care azi poate susţine una, iar mâine contrariul, dacă e bine plătit.

De când mă ştiu am urmărit viaţa politică. Citeam toată Scânteia şi România liberă, pe vremea când pentru cei mai mulţi dintre colegii mei doar rubrica sportivă şi meteo erau frecventabile. Ascultam Europa Liberă şi urmăream pe un atlas geografic şcolar mişcările trupelor sovietice din Afganistan, cum le aflam de la Vocea Americii. Poziţiile combatanţilor, nu doar în Afganistan, ci şi pe frontul media îmi erau clare.

După decembrie 1989, am cheltuit o avere pe ziare şi reviste. Eram fascinat de jocul politic, de dezbaterea publică. Citeam Dreptatea, România liberă, Cotidianul, dar şi Dimineaţa, Adevărul, Azi. Taberele îmi păreau clare, unii la dreapta, alţii la stânga, unii cu FSN-ul lui Iliescu, alţii cu partidele istorice şi Corneliu Coposu. Noi eram cu România liberă, ascultam BBC, ceilalţi citeau Adevărul şi se uitau la TVR. După dezertarea lui Constantinescu din vara anului 2000, poziţiile combatanţilor pe frontul media nu mai erau atât de clare. România liberă şi BBC şi-au pierdut suflul combativ, locul lor fiind ocupat apoi de Evenimentul zilei şi Realitatea TV.

Din ianuarie 2005, apele presei româneşti s-au tulburat şi mai tare. Trei evenimente, prin consecinţele lor, au bulversat breasla ziariştilor. Primul a fost vânzarea Adevărului şi împrăştierea echipei formate de Dumitru Tinu în cele patru zări. Al doilea – preluarea, prin intermediar la început, apoi direct, a Cotidianului fondat de Ion Raţiu, de către Sorin Ovidiu Vântu. Al treilea – achiziţionarea Realităţii TV de către Vântu şi transfor