Programele candidaţilor la preşedinţie sunt ca scrisorile de dragoste, acelea scrise când amorul este la primii fiori. Pentru cucerirea electoratului, pretendenţii se întrec în promisiuni şi desfăşoară un arsenal de soluţii menite să stimuleze interesul cât mai multor români. Ideea impozitului progresiv, de pildă, e vândută de Mircea Geoană electoratului, cu amăgirea că doar categoriile profesionale bine plătite vor pierde din venituri. Însă doar două categorii profesionale au salarii medii peste pragul prezentat, de 3.000 de lei: cei care lucrează în tehnologia informaţiei şi aceia din mediul financiar-bancar. Însă statisticile sunt relative, deoarece nu arată numărul celor care pierd.
În plus, acest câştig de aproape 700 de euro, considerat mare în România, este inferior salariilor minime plătite în ţările unde lucrează românii şi de unde trimit bani acasă. Impozitul progresiv penalizează acele venituri modeste ale românilor, sub pretextul că sunt consistente. Sunt şi promisiuni contradictorii. Deşi îi curtează pe pensionari, un bazin electoral substanţial, liderul PSD pune la cale măsuri care ar micşora încasările fondului de pensii. El promite să scutească de la plata contribuţiilor sociale acele firme care creează cât mai multe slujbe sau le păstrează pe cele deja existente. Ideea e sănătoasă, fiind menită să stopeze şomajul, însă aplicarea ar reduce sumele transferate fondului de pensii.
Sunt şi promisiuni bizare. De pildă, liberalizarea reglementărilor privind apariţia noilor instituţii financiare nonbancare, explicată de Crin Antonescu prin nevoia de a stimula circulaţia capitalului. Înţeleg că banca centrală ar trebui să nu mai pună instituţiilor financiare nonbancare restricţii, ci ar trebui să le lase în voie. Ca să facă ce în criză? Să devină scheme Ponzi, să dea credite cu buletinul şi apoi să vândă portofoliul de clienţi? Nu ni se sp
