Se împlinesc o sută de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a născut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de apariţie la Editura Polirom, intitulată Narcotice la români. Istorie, religie şi literatură.
Cum comemorăm un scriitor clasic? Şlefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lăcrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clişee uzate şi abuzate? Sau încercând să aflăm mai multe despre viaţa şi opera lui, despre speranţele şi nefericirile lui, despre eventualele lui traume şi despre modul cum a ştiut să le depăşească?
Într-un text din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cărtărescu intrigat de şablonizarea şi falsificarea biografiilor scriitorilor români scria următoarele: Biografia autorilor era plicticoasă şi greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorită acumulării seci de date, ci şi sentimentului că ţi se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fără să se sufle o vorbă despre sinuciderea lui din dragoste şi despre morfinomania sa).
Ionesco diagnosticat de Cioran
Lui Cioran i-a plăcut să-i diagnosticheze şi să-i doftoricească pe alţii. Ca orice bolnav care se respectă observă inspirat Marta Petreu , şCioranţ a început să facă pe doctorul. Nu numai cu sine, ci şi cu alţii. În ceea ce-l priveşte pe Eugčne Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: În fond şEugenţ e foarte nefericit, veşnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie, îi scria Cioran prietenului Arşavir Acterian, la 13 martie 1979. O criză severă de depresie psihică a traversat Eugčne Ionesco în primăvara anului 1967, când a plecat în Elveţia pentru tratament. Ca să-şi depăşească depresia, dramaturgul bea alcool, care, evident, îi accentua
