Street art-ul este o formă prin excelenţă efemeră, asumată ca atare într-o lume guvernată de valorile (şi de nonvalorile) efemerului. Ea are însă o funcţie complementară artelor de conservare (ca să nu spun conservatoare) pe care n-o putem ignora.
Dincolo de scandaluri mediatice gen poneiul roz, street art este o formă de cultură urbană care începe să prindă cheag şi la noi, chiar dacă încă timid. Primele mostre de acest gen cu care cetăţeanul marilor, dar şi al mai micilor oraşe din România s-a obişnuit încă de la revoluţia din decembrie 1989 au fost, desigur, grafitti-urile, care în ultima vreme au trecut de la tag-urile rudimentare ale copiilor şi adolescenţilor aflaţi în treabă spre formule mult mai diverse, mai sofisticat-imaginative şi, în fond, mai profesionale. De altfel, pe o anumită latură a fenomenului, avem de-a face cu un demers artistic înrudit cu aşa-numita cultură hip-hop sau breakdance.
În principiu, dezvoltarea street art ar trebui să fie favorizată / impulsionată de urâţenia ambientului moştenit din comunism. Ea poate fi însă, la fel de bine, inhibată. Dacă lăsând la o parte perimetrul fostei Case a Poporului şi cartierul general din preajma Muzeului Naţional de Artă Contemporană e încă timidă, ea este astfel şi din cauza faptului că avem prea puţini street art-eri în raport cu amploarea deconcertantă a zonelor în al căror peisaj ar putea să intervină activ. Căci acest tip de artă urbană coborâtă în stradă sau inscripţionată pe ziduri are şansa de a umaniza suporturile dezolante şi de a infuza un strop de imaginaţie tinerească şi insurgentă în ambienturi excesiv de severe. Prezenţa artei în spaţiul public cunoaşte forme de manifestare multiple (land art, media-art, sky-art, performance urban ş.a.m.d.) pe care deocamdată le experimentăm mai mult în condiţii de laborator. E, pentru mine, întristătoare puţinătatea lor
