Noi nu avem loc pentru o artă care ne tulbură şi ne trezeşte îndoieli. Românii şi, mai ales, conducătorii lor vor certitudini şi linişte. În niciun caz nu vor să le fie deranjată comoditatea.

De câte ori oare ne gândim la un zid ca la un ecran? De câte ori este el altceva decât un element de arhitectură, care ne lasă indiferenţi? Iată însă că, pe 1 noiembrie, bucureştenii au fost invitaţi sau mai degrabă provocaţi să participe la un eveniment desfăşurat chiar sub deviza „A Wall is a Screen“, care a constat în proiectarea unor filme documentare pe zidurile unor clădiri din Bucureşti. Este, să recunoaştem, incitant să constatăm că zidurile oraşului se pot metamorfoza, în mod neaşteptat, în spaţiu de manifestare artistică.

Nu este, desigur, nimic nou aici, doar faptul că se întâmplă la noi. La New York, încă în 2007, Dan Perjovschi a făcut senzaţie desenând „în direct“ pe un zid de la MoMA. Era vorba de o combinaţie de caricatură şi graffitti cu un puternic mesaj politic, nu partizan, care răspundea, cu un umor ce exprimă realităţi tulburătoare, la întrebarea-strigăt „What happened to us?“. Aceasta este, probabil, întrebarea la care răspunde, într-un fel sau altul, orice operă de artă autentică, doar că desenele lui Perjo se referă la ceea ce ni se întâmplă şi ni s-a întâmplat în spaţiul public, sub acţiunea forţelor politice şi economice care domină acest spaţiu şi îl deformează, pe scurt, sub acţiunea puterii. Formula sa de succes a fost reeditată la Muzeul Taubman din Roanoke, Virginia, în urma întâlnirii cu fiica fostului ambasador american Nicholas Taubman, care este şi curatorul muzeului.

Acuma, ce să zic? Mă bucur că Dan Perjovschi realizează acolo douăzeci de metri lineari de „comentarii politice şi sociale despre lumea americană sau despre lume în general, despre criza economică, societatea de consum, clişee şi stereotipuri“, dar mă întreb d