“Pe la sfårşitul toamnei dădeau năvală tătarii, cazacii şi moldovenii. Iar între toţi, cei mai cumpliţi erau aceştia din urmă”. Aşa zice un cronicar polonez născut pe la mijlocul secolului XVII şi mort, la puţină vreme după asta, cel mai probabil în urma unei incursiuni moldoveneşti. Aprigi trebuie să fi fost străbunii noştri medievali dacă le era aşa uşor să conducă în clasamentul invadatorilor şi să ia, în mass-media vremii, faţa cruzilor tătari.
E drept, mişcarea era cu dus-întors. Adică în septembrie năvăleam noi peste negustorii din Lvov, iar în octombrie veneau råndul leşilor să cadă peste bugetarii Suceavei. Nu stăteau mult. Stăteau doar cåt să scrie Costache Negruzzi “Sobieski şi romånii”, fiindcă în noiembrie veneau tătarii şi în decembrie, pånă în Crăciun, cazacii.
Prin martie, cånd se zvănta pamåntul, din sud veneau turcii, iar prin aprilie se arătau, cu câte-o expediţie de pedepsire, ungurii. În aprilie venea grindina, în mai – inundaţiile, iar lacustele picau abia în iunie, puţin înainte de seceriş. Ciuma apărea o dată la zece ani, nu mai devreme, iar seceta nu ne deranja decåt atunci cånd îi îngăduia holera din anii bisecţi.
Dar oamenii îşi vedeau de ale lor şi viaţa mergea înainte, chiar dacă mergea mai mult spre cimitir. Şi ştiţi de ce? Pentru că toate aceste năvăliri respectau un program consimţit de veacuri. Într-o cadenţă egală, duşmanii se arătau la termen. Tătarii erau punctuali, lăcustele – predictibile, potopul – regulat. Nimeni nu întârzia şi nimeni nu venea mai devreme. Oamenii ştiau la ce să se aştepte şi profitau de acest calendar riguros că să-şi pună bunurile la adăpost sau să pună bunurile altora în pericol. Prinse în orarul lor strict, seceta, cazacii şi pårjolul se trezeau luate peste picior de populaţia care ştia dinainte la ce dată le va cădea victimă. Să tot trăieşti în veacurile XIV – XIX!
Azi, viaţa e mai
