Fără o identitate secretă, necartografiată şi nefructificată ca traseu, oraşul devine o simplă destinaţie turistică, abil croită după modelele globale, destinate unui consum cultural standard, în care orice diversitate reală îşi pierde specificul autentic pentru a se travesti într-un exotism bine temperat, consumabil fără rest.
Nu există un mai bun indicator al eficienţei economice a fenomenului cultural urban decât oamenii de care te împiedici pe stradă, turiştii de care nu ai loc sau concetăţenii care par, datorită numărului, nişte invadatori străini porniţi să sufoce şi să colmateze arterele oraşului. Blocajul traficului este acum măsura comercială a succesului cultural. Mulţi oameni se strâng în jurul cinematografelor sau teatrelor cu ocazia premierelor, ceva oameni se strâng şi în librării sau târguri cu ocazia lansărilor de carte, iar în jurul sălilor de concerte, la orele consacrate ale serii, se strâng pâlcuri distincte de melomani. De monumentele de for public, la fel ca şi de creaţiile arhitecturale de excepţie se agaţă, frecvent, câţiva gură-cască ce ţin să se pozeze pe statui, să citească inscripţiile, să se urce în turnuri sau să admire tunuri, tancuri şi alte piese de scenografie eroică.
Dar niciuna dintre sursele de iradiere urbană a culturii nu poate să producă actualmente o forfotă şi un blocaj uman cvasipermanent şi atât de amplu precum muzeul. Muzeele (evident, nu cele din România) sunt ca nişte stupi în oraş, de unde roiesc mereu cohorte de vizitatori. În marile metropole culturale, precum Veneţia, Paris, Praga, vizitatorii circulă precum un şir neîntrerupt de furnici, de la un muşuroi la altul, la gât cu aparate de fotografiat şi în spate cu genţi pline cu hărţi şi teancuri de ghiduri, împingând cărucioare cu copii mici, handicapaţi ori asistaţi. Între Luvru şi Musée dOrsay, între acesta din urmă şi Grand Palais, între Grand Palai
