Acest post este dedicat tuturor celor care tot comentează împotriva campaniilor electorale.
Nu ştiu ce ne-am face fără campanii electorale. Cel mai probabil că fără ele ne-ar fi extraordinar de greu să parcurgem etapele necesare unei creşteri democratice organice. Pentru că aceste perioade de tumult patriotico-politic sunt cele care ne arată la adevărata lor (non)valoare liderii clasei noastre politice. Lucru pentru ca le sunt profund recunoscător. Campaniilor, nu candidaţilor.
În condiţii să le zicem normale, adică în extra campanie, politicienii nu sunt cei mai apetisanţi din lume. Adică se ceartă, nu zic nu, dar nu prea scot pe tarabă promisiunile cu care vom ajunge din urmă Germania şi vom depăşi lejer Marea Britanie. În condiţii de scandal e uşor să fi politician. Că doar o iei pe ba pe-a mă-tii în gură şi îi dai înainte. Nu trebuie să aduci nimic constructiv, ci doar să distrugi.
În campanie însă, oricât de mizeră ar fi, tot trebe să aduci mistria şi polobocul în discuţie, pe ideea că trebe măcar să mimezi că vrei să construieşi ceva. Ei bine, în aceste momente îi vedem la adevărata lor (non)valoare. Pentru că promisiunile cu care vin ne fac, dacă suntem relativ binedispuşi şi cu o bere în mână, să zâmbim. Pentru că alea nu sunt promisiuni, sunt înjurături de-a dreptul. Adresate nouă, pulimii. Fireşte…
Pe undeva îi şi înţeleg. Adică pe fondul unei vânzoleli politice declanşate de Băsescu şi întreţinute constant de el şi de toate celelalte partide (care s-au aruncat la momelile băsesciene precum un căţeluş salivând la freesbee) e şi greu să aduci pe agendă ceva care să se audă pe zgomotul politicianist de fundal.
Aşa că exagerează. Cu rezultatul că împing toată faza asta cu mesajele constructive într-un derizoriu absolut. Cu rezultatul că ceea ce le rămâne de făcut este să se înjure. Cu rezultatul că ne scârbim din ce în ce mai tar
