Cel mai recent roman al Doinei Ruşti este o carte concepută pentru un public mai larg. Un risc pe care, după reuşitele de pondere din Zogru şi, mai ales, din remarcabila Fantoma din moară, această prozatoare pur-sânge şi l-a permis. Cu precizarea că nu impulsul comercial a primat în alegerea subiectului, ci nevoia de înţelegere a unei drame infantile din România profundă, exploatată cinic de mass-media. Faptul se cuvine salutat ca expresie a unui nou pact cu socialul, dar şi ca o dovadă de curaj şi de generozitate, de neconceput la scriitorii noştri de laborator.

Doina Ruşti nu e o favorită a comentatorilor cu gust prioritar pentru experimentalişti rafinaţi. Predilecţia ei pentru investigarea unei ruralităţi crude, francheţea şi duritatea unui discurs nu lipsit de empatie, grefat pe o imaginaţie compoziţională bogată, sunt elemente care îi fac mefienţi pe amatorii de artifexuri postmoderne. Autoarea are toate datele romancierului de vocaţie, cu rădăcini adânc înfipte în humusul lumii de jos, căreia comunismul i-a smuls reperele tradiţionale. Pornit de la o ştire „de la ora 5“ („O prostituată în vârstă de 11 ani a umplut un sat întreg de sifilis“), romanul de faţă creează un personaj care nu mai are nimic din estetismul nimfetelor nabokoviene. Eliza Niţă, alias Lizoanca, e din aceeaşi stofă cu Ierusalim, pidosnicul copil al străzii prostituat din romanul lui Radu Aldulescu. Şi formula e ostentativ „plebee“: naraţiune omniscientă, la persoana a treia. Ficţiune realistă, nu nonficţiune, cu un discurs ce caută să dea relief evenimentului prin incursiuni paralele în trecutul personajelor (surprinse pe rând, pentru contrast, „la 11 ani“) ş.a.m.d. O comparaţie cu romanul Hai să furăm pepeni! al Norei Iuga, inspirat dintr-un caz asemănător, ar fi elocventă. Aflată la antipodul scriiturii experimentale şi poematice a celei din urmă (evident superioară tehnic), Doina