Horia Damian nu este şi nu a ajuns vreodată să fie un artist occidental. El a practicat, cu tenacitate, profesionalism şi pricepere, un tip de minimalism trucat, în miezul căruia cocea misterii, epifanii şi mituri, nu teorii şi exigenţe intelectuale sau filosofice.
De la dispariţia lui Horia Bernea (2000) şi a lui Paul Neagu (2004), arta românească serioasă se află într-o cronică pană de mit (chiar dacă tocmai în această perioadă arta românească tânără şi neserioasă a penetrat în chip răsunător şi fără precedent sistemul artistic global). Iconodulia naţională este avidă de idoli, figuri publice învestite cu charisme diverse, capabile să definească, pentru mase, ideea (norma) de artă, de geniu, de revelaţie. Într-o ţară în care cultul religios majoritar are o priză schizoidă, pe de-o parte la extremitatea gregară, subculturală şi, pe de altă parte la aceea elitară, hiperintelectuală, nevoia de zei consumabili este de înţeles.
Extremitatea gregară este genetic înfometată, în timp ce extremitatea elitară este genetic gurmandă. Şi unii, şi alţii se definesc printr-o egală nevoie de Hrană. Dacă axul cultului religios ar fi trecut prin clasa medie (prin definiţie activă, pragmatică, lucidă, critică), atunci idolatria ar fi fost înlocuită, cel mai probabil, cu o relaţie ceva mai contractuală cu figurile (de)formatoare ale normelor frumosului şi binelui. În lipsa acestei clase, ne deschidem casele sufletului bunilor păstori şi păstrători ai Artei, profeţi recenţi ai revelaţiei ştiute. An crizat electoral, 2009 a adus o recoltă bogată de solduri la acest raion. Mesia de vară a fost, cum bine se ştie, Vladimir Zamfirescu, a cărui retrospectivă a fost declarată, peremptoriu, evenimentul absolut al anului. La fel de peremptoriu, asaltul montat în numele profetului de toamnă, Horia Damian* (Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia şi MNAC) este declarat faptul cultur
