Cândva, după cutremurul din 1977, Constantin Noica se gândea că ar trebui mutată capitala României de la Bucureşti la Târgovişte. Culmea, se zvonea pe atunci că o idee asemănătoare îi încolţise în minte şi lui Ceauşescu. Din fericire, dacă aceasta a existat cu adevărat, ea nu a fost pusă în aplicare cu tot cortegiul inevitabil de uriaşe cheltuieli şi de demolări.

Între cele două războaie, exista la un moment dat planul mutării capitalei la Braşov. Mai raţional decât cel al mutării capitalei la Târgovişte, totuşi şi acest plan se izbea de mari obstacole economice şi, probabil, şi politice. Fapt este că mulţi dintre noi ne-am gândit, nu o dată, că Bucureştiul nu este deloc o capitală ideală şi că mutarea capitalei – mai ales la Braşov - nu ar fi fost o idee prea rea, în sine. Doar istoria, obişnuinţa, cheltuiala şi alte probleme mult mai presante ne fac să nu ne preocupăm prea mult de această chestiune, care – cum se vede – i-a interesat deopotrivă pe dictatori şi pe filosofi.

Într-adevăr, Bucureştiul e un oraş nefericit situat şi nefericit crescut. Oraş de câmpie, plasat pe un sol aproape plat (cu foarte mici excepţii), el nu are agrementele derivate din solul colinar, propriu Parisului sau Romei. E lipsit, de asemenea, de un fluviu sau un râu mare care să-l străbată, precum Dunărea, Tamisa, Tibrul, chiar Vltava - ceea ce este nu doar un dezavantaj economic, dar mai ales îi lipseşte pe locuitorii săi de desfătarea plimbării pe cheiuri şi poduri, aşa cum se întâmplă în mai toate capitalele europene. Lipsit de dealuri ceva mai înalte, de fluviu, de port, de cheiuri vrednice de acest nume, Bucureştiul nu se poate lăuda nici cu clima: arzătoare vara, destul de friguroasă iarna, abia vreo două-trei luni pe ani plăcute.

Dacă la acestea mai adăugăm cutremurele, avem imaginea unei inspiraţii nefericite de a plasa aici capitala. Desigur, cunoaştem motivul: