Prima despărţire a fost, de fapt, a doua. La primul let’s just kiss and sau goodbye am scos-o cumva la capăt. Ea a spus că vrea să plece, să se mute din nou la casa ei, din motive obscure, de dus gunoiul, iar eu am amagit-o, fals detaşat, că o duc cu maşina, însă nu m-am oprit decât la munte, unde aerul curat, poate, a făcut-o să se răzgândească. Bravez cu aerul curat, era topită după mine, iar eu eram, aşa cum se întâmplă de obicei, suficient de tolomac încât să nu înţeleg mai nimic, dar despre asta altădată.
Acum să revin la prima despărţire, cea care a fost, de fapt, a doua. Nu mai contează de la ce ne-am luat, important e ca ne-am fi desparţit la telefon dacă eroul tragic din mine nu ar fi vrut şi o despărţire faţă-n faţă. Am condus câteva sute de kilometri. Toamnă, cu asfalt acoperit de frunze galbene, împrejurul şoselei ardeau focuri aprinse de ţărani inconştienţi pe mirişti, decor perfect pentru despărţirea la care râvneam. Câteva sute de kilometri pentru câteva minute de lacrimi vărsate şi îmbrăţişări patetice de rămas bun, totul cu o coloană sonoră excepţională, aleasă ad-hoc.
La nişte zile după, timp în care nici unul n-a sunat, deşi nici unul nu şi-ar fi imaginat până atunci lumea fără celălalt, plec, la prânz, după ceva fast food de-al gurii. Bucureştiul este un oraş mediu, dacă îl judeci în raport cu alte surate de prin lume. 228 de kilometri pătraţi, iar noi ne-am găsit, fără niciun motiv, în mijlocul lor, în trafic. Eu, prima dată după multe vreme când mă hotărâsem să-mi iau de mâncare de la Piaţa Romană. Ea, pentru că acolo parcase, în vizită la biroul fostului (actualului?) iubit. Dacă nu ştiţi deja asta, credeţi-mă, e prea mult pentru doi oameni care se iubesc. Am luat-o de la capăt, fix până la următoarea despărţire, produsă din aceleaşi motive intelectuale, sexul îngerilor, unde ai stat până acum (eu), niciodată nu asculţi ce spun (
