Mi-amintesc ziua aceea din primăvara lui ‘77, cînd am mîncat prima dată o banană1. Aveam 7 ani şi ciorchinele stătea pe frigider, într-o fructieră albastră, de sticlă. M-am uitat de jos la ele vreo două zile şi nu pofteam deloc. Părinţii mă îmbiau, spunîndu-mi că e o trufanda, mi-au decojit una şi au gustat demonstrativ făcînd “miam, ce bună e!”, aşa cum fac părinţii cînd vor să-i facă pe copii să poftească. M-au convins, am muşcat şi am scuipat-o din gură; era dulce-leşioasă; mi s-a părut de nemestecat. A venit apoi, peste vreo cîţiva ani, criza bananelor şi ale tuturor chestiilor de mîncat. Şi mi s-a făcut o aşa poftă de banane…

Acum vreo cîteva luni, o prietenă bună, Simona Tache, mi-a dat o bucăţică de marţipan. Nu mai mîncasem în viaţa mea marţipan2, tras în ţiplă. L-am pus în buzunarul de la rucsac cu gînd sa-l degust mai tîrziu. Azi mi-am făcut curăţenie prin gentălău, am dat de marţipan, am ronţăit şi nu mi s-a părut cine ştie ce; poate doar aroma de sîmbure de migdală. Acum am 39 de ani. Sper să nu urmeze şi-o criză de marţipan.

Note

1. banana este o o fructă care creşte în bananier; termenul provine din limba soso, vorbită în Guineea, şi habar n-am ce înseamnă.

2. marţipanul este un fel de pastă întărită în diferite forme, dulce foc; e făcut din făină de sîmburi de migdale, albuş de ou şi zahăr; călătoria cestui cuvînt prin limbi, pînă a ajuns pe limba noastră, şi ca gust şi ca termen, e mai lungă; de plecat, a plecat se pare din aramaică (mautãban, care înseamnă “unu care şade” şi vine de la verbul wataba, a şedea), apoi, pe vremea cruciadelor, a devenit numele unei monede, care-l reprezenta pe Iisus şezînd pe un tron. Mai departe, a ajuns în gura veneţienilor, care au zis matapan unei zeciuieli în modena respectivă pe care trebuia s-o dea ca impozit; de-aici, s-a transformat în marzapane, care era o cutie în care intra fix o zecim