Numarul 4 din

Soarele Chiruţei

Devotaţii partidelor mergeau din poartă în poartă de împărţeau fluturaşi cu semnele electorale. Îi ţîrîia ploaia şi se repezeau cîinii la ei să-i muşte prin gard. Trecuseră atîţia ani de la ultimele alegeri, încît unii din oraş nici nu mai ştiau cum se votează. Alţii schimbaseră partidul de la certuri; femeile, care acum votau prima oară, ar fi mers şi n-ar fi mers să se folosească de acest drept pe care cele mai multe nu şi-l doreau. Doamnele nu voiau să se expună şi nici să se amestece cu te miri cine – cum ar fi fost fetele de la stabiliment care ajunseseră pe picior de egalitate cu ele, odată cu votul ăsta. Casnicele mai cu pretenţii erau de părere că asta era o manevră a ruşilor, să stîrnească certuri în familie. Amărîtele s-ar fi dus, că tot n-aveau altă distracţie, dar le era frică să nu ia o bătaie în plus acasă: bărbaţii lor nu credeau în sufragiul universal cîtă vreme ei erau capii familiei. Chiruţa văduva, cu gîndul la soarele sfînt de pe cer pentru care îi murise soţul pe front, luase un teanc de fluturaşi Votaţi Soarele, de la Nicu Mînjină şi îi împărţea femeilor duminica la poarta bisericii. Preotul nu izbutea s-o urnească de-acolo şi nici nu îndrăznea să stîrnească femeile împotriva ei. Peste drum leneveau în fiecare duminică trei, patru soldaţi ruşi, niciodată aceiaşi. Acolo îi găsea de dimineaţă, cînd deschidea biserica şi tot acolo erau după-amiaza, ca şi cum l-ar fi aşteptat să plece, înainte de a se duce şi ei pe unde mai aveau treabă, după ce umpluseră locul de chiştoacele papiroaselor cu carton pe care le fumaseră. Preotul l-a întrebat într-o zi pe socrul Chiruţei dacă el ştia de îndeletnicirile politice ale nurorii sale. Vigurosul machidon, care nu votase niciodată, fiindcă n-avea încredere în politicieni, o invită pe Chiruţa la o discuţie între patru ochi şi-o ia la palme. Văduva fiului său l