Pe Elena Zeleniuc, născută Nichita, am cunoscut-o de la un amic pasionat de aviaţie. El mi-a spus că a găsit o doamnă cu brevet de paraşutist care a fost trimisă de regimul Dej tocmai în războiul din Coreea (1950-1953), prima confruntare armată între blocul comunist şi aliaţii occidentali. Doamna Zeleniuc a acceptat să stea de vorbă cu noi despre confruntarea la care a luat parte şi ce a făcut ca şefă la sindicatele comuniste, funcţie pe care a primit-o după ce s-a întors.

Jurnalul Naţional: Cum aţi ajuns din Moldova natală tocmai în Coreea?

Elena Zeleniuc: M-am născut la Mirosloveşti, în judeţul Iaşi. În 1944, când ajunsese frontul acolo, am văzut zeci de răniţi care se chinuiau, prost îngrijiţi de oameni care nici măcar nu ştiau să pună un garou. Atunci, eram un copil, m-am decis să mă fac soră medicală. În 1946 a fost marea foamete din Moldova, mureau oameni. Am plecat la Bucureşti, aveam 14 ani şi primul drum pe care l-am făcut a fost la Crucea Roşie.

M-au trimis în 1948 la o şcoală, de doi ani, de asistente medicale. Când am terminat, la repartiţie m-au întrebat unde vreau să merg şi eu am zis că unde e nevoie. Din cauza asta şi fiindcă aveam "origine sănătoasă", după verificări amănunţite, m-au dat la Spitalul Elias, unde erau arondaţi toţi şefii PMR. Era totul foarte elegant, l-am îngrijit chiar şi pe Dej. Cât eram încă la şcoală, am făcut şi un curs, la Clinceni, de paraşutişti utilitari, care trebuiau să se lanseze în zone izolate unde erau răniţi.

După 6 luni de când m-am angajat la Elias au venit de la Crucea Roşie să întrebe dacă vrea cineva să fie voluntar în Coreea. M-am oferit doar eu, eram curajoasă. Colegele s-au speriat, mi-au spus că o să mă întorc fără picioare.

Cum a fost la şcoala de paraşutişti?

Minunat, eram mai multe fete. Unele s-au speriat, mai aterizau într-un pom şi se lăsau de şcoală. Nu spuse