Daniel SANDRU Nu ca politica romaneasca ar fi fost vreodata rationala, dar, de vreo cinci ani incoace, pasiunile ce capata forma pe scena publica par sa se fi acutizat. Motivul principal ar putea fi acela al repetatelor scrutine din aceasta perioada: localele, parlamentarele si prezidentialele din 2004, europarlamentarele din noiembrie 2007, localele si parlamentarele din 2008, europarlamentarele din 2009 si, finalmente, prezidentialele aflate acum la stadiul de campanie. Este, acum, momentul de varf, cultura noastra politica de tip voievodal accentuand implicarea afectiva nu doar in ceea ce-i priveste pe politicieni, dar si pe jurnalisti, comentatori ori analisti politici, sustinatori si chibiti. Chiar daca la manual se spune despre orice campanie electorala ca ar reprezenta un "eveniment conventional", cu adresa mai curand inspre cei nehotarati, in spatiul mioritic aceasta da tonul unei veritabile epoci a pasiunilor. Afectele primeaza, iar argumentele dispar. Tonul ridicat si invectivele tin loc de registru retoric, acuzele se-nvart intr-o spirala fara de sfarsit, deja-convinsii par sa fie in prim-plan. In acest cadru, nehotaratii sunt si mai buimaci. Imi imaginez ca exista suficienti oameni in tara asta care nu pot fi convinsi de "promisiunile" fantasmagorice ale lui Mircea Geoana relative la pensii si salarii, pentru ca sunt mai preocupati sa munceasca si vor doar stabilitate institutionala si legislativa. Dupa cum cred ca sunt suficienti oameni care nu dau doi bani pe referendumul cu schepsis initiat de Traian Basescu, pentru a scoate lumea la vot sub masca reducerii numarului de parlamentari, fiind mai curand preocupati de maniera punerii la lucru a unor mecanisme care sa-i impiedice realmente pe cei incompetenti sa ajunga in demnitati publice. In termeni pasionali, retorica de campanie este fie "pro", fie "anti", tine fie de "iubire", fie de "ura". Si n