E indubitabil pentru mine că în ultimii 4-6 ani a existat evoluţie a cercetării în România. Este un lucru cît se poate de normal, deoarece sumele alocate cercetării au fost susţinute de programe/apeluri la programe făcute de diverse instituţii (ministere, Academia Română, servicii culturale ale diverselor ambasade...). Patru ani reprezintă pentru mine doar o "punere în problemă" în legătură cu un nou mod de funcţionare a cercetării în România. Am numit aici "cercetarea pe proiecte". Un proiect înseamnă ceea ce toţi cercetătorii ar trebui să ştie: o dată de început şi una de sfîrşit a proiectului, faze de proiect, colocvii, publicaţii, transmitere de cunoştinţe noilor cercetători şi studenţilor etc. Partea pozitivă a acestui sistem e constituită de impunerea unei mobilităţi în gîndirea celor implicaţi (cercetătorilor), capacitatea de iniţiativă a celor tineri, înlăturarea mentalităţilor cum că doar domnul profesor universitar sau doar directorul de instituţie sau doar şeful de secţie poate face astfel de propuneri. All in all, eu consider că cei care au fost pe lungimea de undă a instituţiilor finanţatoare au putut beneficia de pe urma acestei infuzii de mijloace financiare. Două cuvinte-cheie trebuie utilizate aici: mobilitatea de gîndire şi masa critică a celor care au fost implicaţi.

Lista mea de insatisfacţii legate de aceste finanţări ar fi destul de lungă: apelurile la proiecte nu au fost însoţite de documentele de lucru (cele care îţi dictează cum să montezi un astfel de proiect), absenţa de transparenţă la competiţiile organizate (de exemplu, pe ce criterii au fost făcute selecţionările, care sînt experţii pe discipline care au judecat pertinenţa proiectelor, care sînt evaluatorii fazelor şi criteriile de evaluare), absenţa pîrghiilor care să permită organizarea muncii unui proiect cu alte persoane (competente) decît cele care sînt deja angajate în