Da, sunt ca omul cavernelor dezgheţat într-o altă epocă: după 200 de milioane de ani mi-am făcut cont pe Twitter. Acum, când lumea se pensionează deja acolo – sau aşa mi se pare.

Am stat vreun an să mă gândesc dacă am nevoie de o astfel de extra-activitate şi de fiecare dată ajungeam la concluzia că nu am nevoie şi mai bine stau cuminte şi pierd vremea pe facebook că e suficient nimic acolo despre care să scriu şi să citesc (exagerez, nu vă năpustiţi cu insulte), plus că mai am şi blogul, pe care nu fac acelaşi lucru… aşa că la un moment dat am intrat, pur şi simplu, să îmi demonstrez că pot să fac chestii pe internet în ciuda interdicţiilor date de consiliul superior central.

Balast cu noi înşine

De altfel, pe Twitter nu voiam să intru din principiu. Un anumit principiu: imi plac textele lungi şi cărţile groase, acelea de 800 de pagini scrise cu text mic pe care nu le poţi îndoi niciodată până la cotor, iar cele scurte mi se par ipocrite (cu excepţia lui Kafka). Adica par să spună mai mult decât sunt. (Fiecare cu prejudecăţile lui care dansează. Fixul ăsta cu textele scurte mi s-a înşurubat recent, ca o rezistenţă la preaslăvitul scrie-puţin-şi-des).

Apoi, pentru că: “Am evoluat milioane de ani ca să învăţăm cum să ne plictisim de moarte cu update-uri constante despre ceea ce facem – mă scobesc în nas, deschid un borcan de murături, scriu acest mesaj pe Twitter”.

Pe de o parte, nu sunt de acord cu multe din ceea ce spune englezul ăsta aici, pe de altă parte mă gândeam şi eu uneori la lucrurile astea (dar cu alte cuvinte care erau în română), aşa, în autobuz, când nu aveam ce face.

Dar, dincolo sau sub sau chiar în dorinţa asta umană de a verbaliza tot ceea ce faci pentru a te vedea alţii (cât mai mulţi), mai e ceva. Obsesia de a trăi în oglindă, de a fi propriul personaj principal de reality-show virtual (cam asta se întâmplă acum