A rulat pe şosele peste 5.000.000 de kilometri. În cei 40 de ani în care a lucrat la Ambulanţă spune că a parcurs distanţa de la Pământ la Lună de 12 ori. A devenit şofer profesionist în martie 1967 şi pe 1 noiembrie 2009 a predat cheia urmaşului în ale meseriei, pensionându-se.

În luna martie 1970 a luat în primire prima maşină de salvare, un Ford.

„Nu vă gândiţi la Ford-urile de astăzi. Era o maşină de dinaintea războiului, atât de veche încât, dacă depăşea viteza de 60 de kilometri pe oră se topeau lagărele. Făceam cinci, şase ore până la Bucureşti. Dacă trimiteau bolnavul cu rapidul ajungea în două ore” , îşi aduce aminte proaspătul pensionar, Ion Ioniţă.

Nu de puţine ori a avut probleme cu şoferii care, deşi vedeau ambulanţa „strigând” în spatele lor, nu catadicseau să tragă pe dreapta sau măcar să încetinească şi să facă loc, cât de cât, salvării.

Bolnavul este pe primul loc

A considerat încă de la începutul carierei că are o sarcină colosală.

„Dacă medicul şi asistentul din salvare fac tot ce este omeneşte posibil pentru a salva viaţa unui om, rolul meu ca şofer, era acela de a-i duce în siguranţă şi pe unii, şi pe alţii” , se destăinuie „nea Ion”, cum îi spuneau mai tinerii colegi.

Ca şofer pe ambulanţă a avut în dese rânduri capacitatea de  a lua decizii, cântărind între o dispoziţie şi un sentiment.

„În ultima perioadă ni s-a interzis să luăm în maşină măcar o rudă a bolnavului. Ce te faci însă când este vorba de un bătrân care nici nu mai ştie cine este? Sau când ai de luat un copil a cărui mamă, singura care avea drept să-l însoţească, este plecată la muncă prin Italia sau Spania? Simplul gând că bătrânul sau copilul, odată externaţi, nu ştiu încotro să o apuce te face să te gândeşti la o decizie. Important este să nu-ţi fie ruşine în faţa propr