Pînă în decembrie 1989, cercetarea românească se desfăşura sub cupola Consiliului Naţional al Ştiinţei şi Tehnologiei, aflat evident sub puternice directive şi presiuni politice şi ideologice. Aceste directive trasau direcţiile generale de cercetare, focalizate în general către copierea şi producerea de inovaţii tehnologice şi marcate printr-o acută ruptură faţă de comunitatea ştiinţifică internaţională. Activităţile de cercetare care nu aduceau foloase tehnice şi (sau) tehnologice imediate societăţii comuniste, adică acele cercetări "neproductive" (umaniste, economice, sociale...) erau supuse unei subfinanţări şi marginalizări continue. O trăsătură aparte a cercetării industriale româneşti era că aceasta se concentra în mari institute naţionale de cercetare, cercetarea privată sau cea universitară fiind foarte slab reprezentată şi finanţată la nivelul întregii ţări. Chiar şi aşa, nu se poate spune că erau încurajate creativitatea şi inovaţia, cultura cercetării româneşti din acea epocă fiind centrată pe copiere şi îmbunătăţire (vezi cazul Dacia, de exemplu...).

După decembrie 1989 şi pînă în anul 2005 s-a conservat inerţial această stare de fapt şi, prin alocarea a doar 0,1-0,2% din PIB, cercetarea a fost menţinută într-o stare de subfinanţare cronică. Salariile mici, neproductivitatea, lipsa unei strategii şi viziuni naţionale coerente pentru a sprijini şi lansa activitatea de cercetare au făcut ca numărul salariaţilor din cercetare să scadă în mod continuu. Astfel, dacă în 1989 erau 148.513 salariaţi în cercetarea românească, în 1993 avem doar 73.611, pentru ca în 2003 să se ajungă la 33.077. Interesantă este însă dinamica acestui domeniu în raport cu cele trei sectoare în care se desfăşoară cercetarea. Astfel, dacă în 1993 aveam parte de o imagine încă foarte comunistă, în care 75% din salariaţii din cercetare erau în întreprinderi (22,3% în sectorul g