Trece ca o zvârlugă dintr-o încăpere în alta, sărind fără teamă peste ridicăturile pământului, alunecoase şi umede, în timp ce gura nu-i tace o clipă. O legendă, un fapt istoric, o cercetare isprăvită, o descoperire recentă, o fărâmă din lume. Fiecare detaliu se leagă de peştera dragă, ascunsă în munte, lângă râul Olteţ, înspre care simte că Dumnezeu a trimis-o atunci când părea că-şi încheiase socotelile cu viaţa.

„Istoria acestui loc începe cu dacii. Ne aflăm chiar sub cetatea dacică de la Polovragi. O credinţă păstrată vie spune că aici s-ar fi refugiat liderul lor spiritual şi plânge cu lacrimile peşterii soarta poporului său“, rosteşte Felicia Popescu, după vorbele lui Vlahuţă, arătând spre Scaunul lui Zamolxe, primul simbol de sub stâncă. Micuţă şi plăpândă, cu ochi de cicoare, cu părul blond, uşor ciufulit, ca un copil neastâmpărat, e sufletul locului. În fiecare zi parcurge acelaşi drum pentru a ajunge în punctul în care îşi recapătă energia şi pofta de viaţă. Cei care o cunosc sunt convinşi că Felicia Popescu, ghidul din peştera dacilor, a fost pregătită înainte să ajungă aici. „Când mi-au propus să schimb birourile de la Muzeul de Ştiinţe ale Naturii din Gorj cu munca din teren, am acceptat imediat. Şi-aşa murisem cu trei ani în urmă. Acum trăiam un bonus...“.

Polvraga, plantă rară, tămăduitoare

Două stânci despicate ce se zăresc de la sute de metri distanţă lasă loc unui culoar îngust - Cheile Olteţului. De-o parte, Munţii Parâng. De cealaltă, Munţii Căpăţânii. Un drum asfaltat, cu gropiţe şi denivelări, duce către stânci. Câte-o căruţă încărcată cu fân sau coceni trece agale, la pasul îngreunat al calului. Un Aro vechi, deşelat de saci şi ruginit pe la-ncheieturi, lasă în urmă un fum negru şi un aer înecăcios, pe care cu greu îl poţi respira. O pancartă pitită pe dreapta arată direcţia spre Peştera Polovragi sau Peşt