Promiteam să încep săptămâna aceasta bilanţul pe care Traian Băsescu vrea să ni-l refuze. Cum a arătat preşedinţia lui? În ce măsură a corespuns ea nevoilor reale ale statului român şi ale momentului istoric? Ce perspective ne oferă continuarea unei asemenea căi? Deşi, după discursul său de la Iaşi, eu cred că lucrurile au devenit foarte clare. El a afirmat acolo: "Românii trebuie să rămână stăpânii acestui popor". Această propoziţie ne arată cât de incoerent, de găunos, de demagogic şi de populist, în acelaşi timp, este mesajul celui care mai vrea încă un mandat de preşedinte.
Într-un prim comentariu o să încerc să vorbesc despre preşedinte ca reper moral şi de echilibru. Deşi par doar vorbe frumoase, fără relevanţă juridică, acestea sunt jaloane esenţiale inclusiv sub raport constituţional. Legea fundamentală îl defineşte pe şeful statului ca pe factorul menit să echilibreze un spaţiu politic pluripartit şi o societate în care partenerii sociali au deseori interese divergente. El este instanţa ultimă la care se poate face apel atunci când disputele politice sau sociale par să ia amploare sau să fie fără sfârşit.
De-a lungul celor cinci ani de mandat, Traian Băsescu şi-a schimbat adeseori ideile şi partenerii de drum, dar a fost constant sub un aspect foarte important: partizanatul total. Imediat după alegere, a încercat să creeze impresia că preşedinţia sa e rezultatul unei revoluţii, şi nu al unui proces democratic firesc. Un preşedinte portocaliu, pentru o Românie din ce în ce mai portocalie. Băsescu nici măcar nu s-a străduit vreodată să se afişeze ca preşedinte şi pentru cei de alte culori sau de nici o culoare.
Aşa cum sugera, recent, Flutur: "iepuraşilor", dacă v-a plăcut, vă mai dăm încă o revoluţie portocalie. Aici e originea fundamentală a instabilităţii de pe scena politică. Spaţiul medierii şi al echilibrului a devenit, după 2004, epicent
