Prin acordarea Premiului pentru Pace pe 2009 lui Barack Obama, Comitetul Nobel şi-a asumat un mare risc. Chiar dacă Obama are în mod evident tendinţe pacifiste, preşedintele Statelor Unite conduce cea mai mare putere militară de pe glob, care încă poartă războaie în Afganistan şi Irak. Avînd în vedere toate acestea, alegerea nu apare drept una atît de evidentă.

Observatori de pretutindeni au criticat Comitetul Nobel pentru acordarea acestui premiu lui Obama, ca recompensă doar pentru o retorică elevată. Cred însă că acest gen de critică este pervers, inadecvat şi deci dăunător. Pentru că el condamnă speranţa ca nefiind altceva decît nişte vorbe efemere.

În politică, vorbele pot încă să aibă rol de acţiuni. De exemplu, discursul lui Obama de la Cairo din cursul acestui an a contribuit, cel puţin, la schimbarea climatului relaţiilor dintre lumea musulmană şi America. Cuvintele adresate de Obama Iranului poate că nu şi-au arătat încă roadele, dar discuţiile cu Iranul au fost reluate, iar Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică va trimite inspectori la instalaţiile nucleare de lîngă Qom, care pînă luna trecută erau secrete. Tot unor cuvinte " două declaraţii urmate de o conversaţie " schimbate între Obama şi preşedintele Rusiei, Dimitri Medvedev, se datorează şi iniţierea unui program comun de dezarmare nucleară. Rezultatul acestui efort urmează a fi prezentat la conferinţa de revizuire a Tratatului de Non-proliferare Nucleară, din primăvara anului viitor.

Aproape oricine ştie că pericolul proliferării armelor nucleare poate fi redus, eventual chiar eliminat, doar prin acţiuni concertate din partea comunităţii internaţionale. Nici o ţară nu poate gestiona acest proces pe cont propriu. Aşa că pasul făcut de preşedinţii Obama şi Medvedev e esenţial, iar premierul britanic Gordon Brown, care are şi el în vedere mari reduceri ale arsenalului nucl