Pînă în 2008, creşterea finanţării spre nivelul necesar a avut un efect limitat. Efectul pozitiv " adevăraţii cercetători au fost mai puţin necăjiţi şi hărţuiţi de sistemul de finanţare. Dar acesta nu s-a îmbunătăţit pe măsură, lucru speculat în momentul "venirii crizei" " singura surpriză legată de aceasta fiind… surprinderea noastră.

Cred că şi sfera politicii, şi societatea s-au lăsat înşelate prea uşor de discursul potrivit căruia era o corecţie binevenită reducerea bugetului cercetării din 2008 (fără echivalent în alte părţi sau alte timpuri, fără vreo analiză a consecinţelor " măcar imediate). Schimbările din sistemul de finanţare nu erau zădărnicite de mărimea bugetului, ci de autarhia lui. Or, şocul pecuniar nu face decît să înţelenească şi mai mult parohialismul, închistarea încăpăţînată de care vorbeam. Aşa s-au pierdut şi puţinele efecte pozitive pe care le-a avut creşterea finanţării din 2008. De lovit, se loveşte în capitalul uman în cauză, oricum foarte rarefiat, greu de format, uşor de pierdut.

Se impun cîteva truisme, prea adesea ignorate: un om de ştiinţă ajunge la maturitate după două decenii de muncă postuniversitară. Ştiinţa nu se face doar cu vîrfuri, ci necesită un ţesut ştiinţific şi societatea în care acestea să funcţioneze " între altele, asta înseamnă că ştiinţa semnificativă se produce prin eforturi constante de zeci de ani. E un fel de ştafetă cu etape de maraton, în care echipele nu sînt naţionale " se formează doar potrivit unor imperative interne, între participanţi. Un lucru esenţial e un public atent şi competent, dar ultimul lucru de care e nevoie e un public chibiţ care cere socoteală pentru costul încălţărilor, tricourilor şi fanioanelor.

Oamenii de ştiinţă reprezintă, probabil, profesia cu cea mai mare mobilitate internaţională. Pe de altă parte, nu sînt muncitori sezonieri " odată plecaţi, nu se întorc prea