Am povestit ieri despre iubirea şi grija pe care o simţim venind către noi din partea oamenilor dragi de aici. Ca Georgia şi Mike sunt şi Marguerita, şi Freddy, Chantal şi Thiaguia, Amelia şi Joao, Olivia şi Marcelo. Iar azi vreau să vă povestesc despre iubirea şi grija pe care o simţim venind de la atât de mulţi oameni din România. Am scris şi pe blogul nostru despre schimbarea de plan privind naşterea lui Sasha, despre emoţii, îngrijorări, vise, lacrimi, bucurii, tristeţi - despre toate cele câte le-am simţit în doar câteva zile.

Iar răspunsul care a venit de la cei care ne citesc a fost copleşitor. Pe 90% dintre cei care ne scriu pe blog sau ne trimit mailuri nu i-am întâlnit niciodată.

Nu ştim nimic despre ei - poate doar frânturi, pe ici pe colo, de la cei care vor să ne povestească. Iar ei ne cunosc din cele ce povestim în scris aici, în Adevărul, sau în Balonul Roz de pe internet.

Şi cu toate astea am simţit cum se revarsă valuri de iubire, încurajări care mai de care, inimi mari şi bune cum bat purtându-ne şi pe noi, acolo undeva, ­într-un locşor.

Şi la fel ca ei, cu aceeaşi grijă şi iubire - foşti colegi de birou, prietene dragi, părinţii mult iubiţi. Am râs şi am plâns citind mesajele şi comentariile, ne-am bucurat şi am simţit că „acasă“ este, de fapt, un loc din inima noastră, indiferent unde ne aflăm localizaţi pe Pământul ăsta mare.

Şi ne-am dat seama că distanţa asta de 12.000 de kilometri dintre România şi Brazilia nu există de fapt deloc. Că e doar o iluzie.

Că Iubirea ajunge într-o clipită în orice colţ al Universului - este de ajuns să o simţim şi să trimitem gândurile noastre bune în eter, către cei cărora le sunt adresate. Din nou, asta înseamnă abundenţă. Şi ne face să ne simţim, încă o dată, atât de bogaţi, atât de recunoscători…

*Alte poveşti din