Imediat după publicarea lucrărilor lui Bolyai şi Lobacevski, care introduceau geometria neeuclidiană hiperbolică, lumea ştiinţifică s-a angajat într-o dispută sterilă, încercînd să afle „care geometrie e mai bună“, care e cea adevărată, geometria hiperbolică avînd contestatari înverşunaţi – deşi nimeni nu găsea hibe în raţionamentele celor doi. A trebuit să vină Riemann, în 1854, şi, la îndemnul lui Gauss, să examineze atent supoziţiile pe care se întemeiază cele două geometrii. Lucrarea sa de abilitare chiar aşa se numea: Asupra ipotezelor care stau la baza geometriei. Şi totul s-a lămurit. Din acel moment, numai cine e impermeabil la argument şi la logică poate pune la îndoială dreptul la existenţă al geometriei hiperbolice. La noi, de cînd cu criza asta, unora a ajuns să le fie ruşine că sînt bugetari. Toată vrajba iscată de promisiunile nesăbuite ale unor lichele – spre dezonoarea lor, eu tot îi cred, pe cei mai mulţi, mai degrabă nemernici decît proşti – a dus la tensiuni de nimic motivate între cei care lucrează la stat şi cei de la privat. Cei din urmă, mai avansaţi pe calea capitalismului, privesc înapoi cu mînie la amărăştenii care, zic ei, nu produc nimic şi vor, culmea!, bani. Şi nimeni nu mai are timp să chestioneze presupoziţiile care stau la baza acestei rîci. Prima dintre ele este că la privat se munceşte, iar la stat nu. Ei bine, nu cred că e aşa. Oricum, nu se poate generaliza. În primul rînd, nu ştiu de unde ideea că la stat nu se munceşte – nicăieri. Chiar lăsînd la o parte profesorii şi medicii, aş zice că nici funcţionarii publici nu au chiar o viaţă de invidiat: nu cred că-şi trec timpul numai la cafele şi taclale. Pe de altă parte, judecînd chiar şi după cantitatea de mesaje electronice cu bancuri, povestioare, filmuleţe şi alte asemenea pe care le primesc de la amici lucrători prin societăţi de asigurări sau firme private de tot soiul