Scriam acum doi ani despre Urbancolia, debutul în proză al lui Dan Sociu: „Luat în sine, volumul e o eboşă. Totuşi, dacă îl privim ca pe o primă parte a unei serii «urbancolice» mai ample, n-ar fi exclus ca perspectiva noastră să se mai schimbe, pe măsura acumulării unor noi piese. Dan Sociu e un autor derutant, care ştie să facă pe… minorul şi să te ducă, subtil, unde vrea el. Dacă va mări miza fără să supraliciteze şi, bineînţeles, dacă va avea resurse, va putea «boxa» la o categorie superioară. Pînă atunci, să-i ţinem pumnii la Schloss Solitude“. Ei bine, bursa germană de care Sociu a beneficiat un an a adus cu sine nu doar clarificarea interioară a scriitorului, ci şi schimbarea perspectivei criticii. Nu-i de mirare că, după ce i-a desfiinţat fără nuanţe Urbancolia în România literară, Daniel Cristea-Enache simte acum nevoia să-i elogieze, în Cultura, cartea Nevoi speciale – volum elaborat pe durata amintitei burse la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart –, recunoscînd totuşi că e „relativ subţire, cu portretizări sumare, deşi executate conştiincios, cu puţine secvenţe care dinamizează «acţiunea»“. În realitate, deşi evident inferioară Nevoilor..., nici Urbancolia nu era lipsită de calităţi şi, mai ales, de virtualităţi. Scris de un profesionist care-şi cunoaşte bine limitele, fără suflu, dar intens pe spaţii mici, volumaşul în speţă îşi găsise inclusiv nişa de public, undeva între noul autenticism comercializat şi urban style-ul underground. Semieşecul său literar venea, cred, din două direcţii principale: 1) doza prea mare de comic, lejer injectată într-o materie existenţială dramatică; 2) ficţionalizarea după reţetă a biografismului, cu plasarea unui antierou şarjat – onanist înverşunat şi virgin la 27 de ani – pe centrifuga unei ficţiuni fantasmagorice, cu elemente paranoic-conspiraţioniste. Imaturitatea atitudinii va fi însă corectată în Nevoi spe