Îndeletnicirile mele de tălmaci m-au pus în faţa unor diferite texte, atît de artă, teologie, culturologie, cît şi de poezie. Le îmbrăţişez cu egal interes şi cu aceeaşi pasiune. Arta şi poezia îmi sînt cele mai apropiate. La un moment dat, mi-a fost dat să traduc un fragment dintr-un roman contemporan rusesc, în care era vorba despre violenţă, tensiuni sociale, dar şi despre iubire (căci – nu-i aşa? – astea toate se întrepătrund, convieţuiesc, împreună-petrec). Într-un episod, apare un miliţian care vrea – şi reuşeşte – să lovească cu bastonul de cauciuc un demonstrant. „Bastonul“ apare de mai multe ori în text, repetitiv. La intervale scurte. Prezenţa acestei vocabule mă enerva şi încercam să-i găsesc sinonimii. Însă tot „bîtă“ ieşea, iar asta amîna finalizarea traducerii. Voiam să-l înlocuiesc, să-i sugerez doar prezenţa, dar se vede că de „bîtă“ nu scapi. E cea care defineşte şi determină existenţa umană, de aceea se ţine ca scaiul de tine şi nu te lasă să îi spui altfel, în caz că nu te doboară. „O, umbră, refuză-mi privitul înapoi! E capăt sau mijloc de drum – pelerinului-e totuna, nu-i drept să ştie! Întinderea vieţii tu o ai, acuma te confunzi cu ea, în una, O-ntuneci, pată neagră devenind...“ Aceste cumplite versuri ale marelui poet georgian Otar Cˇiladze, care ne-a părăsit de curînd, la Tbilisi, le-am rememorat după cîteva zile de la vizitarea expoziţiei de pictură a lui Ervant Nicogosian (n. 1928), la Galeria Simeza. Pe cît sînt de greu de pătruns sensurile ascunse ale acestor versuri, pe atît este de dificil de intuit existenţa materială a acestei picturi, pe cît de abstracte, pe atît de nude, frontale şi transparente. Vorbeam mai sus şi despre obsesia cuvîntului, aici e şi obsesia cronică a imaginii, de dincolo de cuvînt. Contextual şi statistic, pictura lui Nicogosian este abstractă. Dar cînd o privim mai atent, insistent, cu „ochiul cel secund