Dicționarul definește criza de guvern perioada în care, între demisia unui cabinet și instalarea altuia, frământările politice se intensifică. Scena politică românească cunoaște nenumărate astfel de crize de‑a lungul istoriei moderne.

Unele sunt cauzate de scindarea permanentă operată la nivelul tuturor partidelor și formațiunilor politice. Altele sunt cauzate de amestecul din ce în ce mai fățiș al suveranului (în perioada monarhică) sau al șefului statului în problemele ministeriale.

Românii greșesc că‑și uită ușor istoria și nu trag învățăminte din ea. Stereotipul „istoria se repetă“ este acum mai viu și mai relevant ca oricând. „Vreau un guvern de concentrare, cu o conducere care să nu fie a unui șef de partid (…) Vreau ca ministerul să nu fie dat spre arendă unui șef de guvern; miniștrii care mă reprezintă pe mine eu să‑i numesc“.

Iată o frază despre care – verosimil – am putea crede că îi aparține președintelui Traian Băsescu. Dar nu este așa, deși, e drept, venea tot de la „Palat“. Fraza a fost rostită de regele Carol al II‑lea, în ajunul numirii guvernului Iorga‑Argetoianu. Carol voia să mânuiască partidele și să le demonstreze, în ultimă instanță, incapacitatea de a guverna țara. Instabilitatea guvernamentală și lipsa de coerență în politica economică a momentului se pot explica astfel mult mai bine. De fapt, toate crizele de guvern ale perioadei interbelice au fost abil gestionate de Carol al II‑lea și canalizate în direcția stabilită de el: aceea care avea să ducă la instaurarea regimului personal.

Tacticile și metodele utilizate se pot înscrie într‑un arsenal clasic de subminare a unui sistem. În funcție de poziția lor față de guvernare, față de măsurile impuse de el membrilor camarilei și, nu în ultimul rând, față de Elena Lupescu, Carol a „asmuțit“ presa fie asupra liberalilor, fie asupra țărăniștilor.

În funcție de poziția