Michael Owen, deşi a ajuns la o echipă mare, e din ce în ce mai mic

Una din cele mai triste poveşti ale Mondialelor s-a şi scris. Michael Owen va sta acasă. După un şir lung şi stăruitor de accidentări, după un şir înşelător de relansări şi reveniri, Owen e, practic, în situaţia unui condamant la exil. Cupa Mondială 2010 e prea aproape, iar Cupa Mondială 2014 e prea departe. Fabio Capello e un realist fără amendamente şi refuză să calculeze un lot care cuprinde ipoteze şi gesturi de caritate. Owen nu poate prinde lotul.

Povestea lui Owen e un caz, nu tocmai rar, dar virulent, de ostilitate calculată a destinului. Owen a început devreme, cu o precocitate care a provocat, poate, gelozia şi, apoi, sancţiunile rezervate, uneori, celor prea înzestraţi. La 17 ani, Owen anunţa în mod credibil că va deveni liderul naţionalei Angliei şi că va domina fotbalul european de atac cel puţin un deceniu. A fost o eroare dotată cu toate aparenţele succesului. Owen în varianta Liverpool avea, chiar, o corectitudine şi o discreţie publică neobişnuită pentru un megastar. Poate şi asta a supărat un veac obişnuit pînă la dependenţă cu insolenţa publicitară a celor pe care îi aşază pe firmament. Apoi, au început accidentele şi accidentările.

Accidentările au una şi aceaşi explicaţie: se întîmplă. Accidentele care au grăbit deraierea lui Owen au cu totul alt izvor. Owen a ales sistematic toate căile greşite şi a acceptat cele mai nefericite mutări. A plecat la Real Madrid, deşi experienţa englezilor implantaţi în Spania a fost, practic întotdeauna, o mutaţie ratată. Apoi, a revenit acasă şi a ales Newcastle, un club consecvent propriului declin. La Newcastle, Owen a pierdut contactul cu propria carieră. În clipa de maximă debusolare a apărut şansa unei redresări aproape neverosimile. Alex Ferguson a pariat pe fotbalul din Owen şi i-a oferit un loc la United. Ferguson ave