N-am ţinut niciodată, cu regularitate, un jurnal. Din cînd în cînd am simţit însă nevoia să-mi consemnez în scris revolta, nedumeririle şi semnele de întrebare legate de ceea ce se întîmplă în jurul meu. Aşa am făcut şi în 1989, în preajma ultimului Congres al PCR, cînd sentimentul că nu mai pot respira în ţara condusă de Nicolae Ceauşescu devenise aproape dureros. Trăiam într-o lume în care orizonturile erau închise, în care frenezia propagandei de partid era la apogeu, în care odele închinate celui mai iubit fiu al poporului se revărsau asupra noastră în cele două ore zilnice de program TV şi în paginile ziarelor şi revistelor, trăiam de azi pe mîine, agăţaţi de Europa Liberă, singura sursă de ştiri reale. De acolo am aflat despre Căderea Zidului Berlinului şi tot de acolo despre evenimentele similare din Cehia, Polonia, Bulgaria. La noi părea că sinistrul coşmar avea să dureze la infinit. Eram în ultimul an de stagiatură, într-un orăşel de provincie. Singurul mod în care puteam protesta era scrisul „pe ascuns“, în pagini de jurnal răzleţe din care transcriu acum: 25 septembrie 1989. Sîntem fiinţe politice, oricît de mult am regreta acest lucru. Pasivitatea noastră nu poate fi numită boicot, căci nu este liber consimţită, ci impusă. Sîntem condamnaţi la umilinţă şi sîntem vinovaţi de propria noastră neputinţă. Cineva spunea, demult, că orice naţiune are conducătorii pe care îi merită. Platon, în Republica, oferea o radiografie a regimului dictatorial – tirania – şi a dictatorului absolut – tiranul – ca „dezvoltări“ ale democraţiei. Definind tirania ca regim politic derivat din democraţie – „din suprema libertate ivindu-se cea mai cuprinzătoare şi mai desăvîrşită robie“, – Platon trăgea concluzia că orice tiran este zămislit de popor, căci el evoluează dintr-un conducător ales de acesta. În „epoca de aur“ pe care o trăim sîntem supuşi celui mai rapid proces