Monstruosul rege îşi adună oştile. Sunt urâţi ca întunecimile iadului, cu colţii rânjiţi şi bale veninoase curgându-le din gurile diforme. Sunt mulţi. Deşi sunt încă departe, simiţi un fior de teamă, inima se face mică-mică, pielea se încreţeşte, respiraţia trepidează. Se apropie, se apropie, se apropie! Lumină. Orbire. Cu ochii înlăcrimaţi, dar întredeschişi, îi vezi cum dispar, se fac scrum.
Într-o grădină de castel, prinţesa sădeşte melancolie de-a lungul aleilor veştejite. Alesul ei e departe. Sau aproape. Nu ştie, nu-l cunoaşte, dar îl aşteaptă, ca orice prinţesă care îşi respectă condiţia. Pe calul alb din poveste, prinţul apare, ca orice prinţ care îşi ştie rolul. Studiile moderne spun că este nevoie de şase secunde să te îndrăgosteşti. Cei doi sunt loviţi de leuca amorului în mai puţin de una. Se îmbrăţişează, se sărută, se mângâie, se topesc unul în celălalt. Timpul este învins, diluat, afurisit, umilit. Timpul este învins. Rămâi cu ochii în gol, privindu-le fericirea.
Acum sunt într-un automobil, un Triumph din anii ‘60. Priviri goale, fiecare se gândeşte la amantul lăsat în Parisul sufocat de căldura lui august. El goneşte. Acul vitezometrului pare a avea viaţa lui proprie, una tumultoasă, de star rock. De dragul vieţii petrecute împreună, poate, sau poate dintr-un dor nespus faţă de mica ei minune pariziană, îl ia de mână. O tandreţe ce s-a piedut de mult pentru ei doi.
Pauză. Pentru că îmi repugnă ideea că se vor găsi destui care să sară direct la sfârşit – ştiu ca textul nu e tocmai uşor de digerat- să vadă ce a vrut să spună autorul, am să trec finalul aici. Este vorba despre Yann Tiersen, în concert la Bucureşti. Yann Tiersen este cunoscut publicului larg din România, iertaţi clişeul, doar pentru că a compus muzica din Goodbye Lenin sau Amelie. Nici eu nu ştiam cu mult mai mult despre el până în seara asta. Am fost la Sala Palatulu
