Nimic din ceea ce a intreprins Barack Obama in acest prim an de cand a devenit presedinte al Statelor Unite nu-i indreptateste pe numerosii sai partizani interni si externi sa-i retraga increderea. Dar nimic nu s-a ridicat totusi la inaltimea asteptarilor pe care aceiasi le nutreau cand au vazut sosind la Casa Alba un atat de atipic presedinte. Se aluneca pe aceeasi speranta glisanta, bine cel putin ca nu exista derapaje – spun cumpatatii. Mai ironicii nu ezita sa remarce felul cum a basculat celebra promisiune de a le aduce americanilor "schimbari in care ei pot sa creada" spre ceva mult mai tern: adica, doar cateva schimbari posibile. Acum, Obama recunoaste ca marile reforme sunt mult mai greu de realizat. Orice spirit mediocru trage o rautacioasa satisfactie vazand cat de dura e realitatea chiar si pentru dentitia sanatoasa a acestui om integru.

Ei n-ar trebui sa jubileze inconstient. Caci de felul in care va sti Obama sa iasa din cateva teribile contexte interne si internationale depind nu doar viitorul imediat al tarii sale, dar si soliditatea democratiilor in general. Nu a trecut de varful crizei economice, desi corecteaza realitatea cu rezultatele indirecte ale risipei "statale". Adversarii sai ii reproseaza aceste repetate interventii salvatoare cu banii publici. O fac insa in numele unei ideologii economice care a transformat bancile in cazinouri. Ar trebui sa-i ingrijoreze, poate, usurinta cu care rotativa americana continua sa tipareasca dolarii, privind ingrijorata doar spre stocul de cerneala si de hartie, nu la nota de plata pentru generatiile viitoare. Cea mai mare dificultate i se arata lui Obama ca Statuia Comandorului. Pacatul primordial al sistemului este tocmai prosperitatea care s-a cladit, de aproape un secol, pe straturi de credit suprapuse.

S-au vanturat toate peisajele paradisiace posibile, a fost in permanenta