În romanul-parabolă al lui Ismail Kadare, toate visele din imperiul otoman sunt colectate într-un Palat misterios, un fel de Securitate comunistă, care se află în subordinea directă a sultanului. Instituţia, despre care nimeni nu ştie mare lucru şi care naşte teamă şi respect între supuşi, se ocupă cu sortarea şi interpretarea tuturor viselor din imperiu. La sfârşitul fiecărei săptămâni, este ales Marele Vis, cel mai important dintre toate, care este înfăţişat sultanului. În funcţie de acest vis, chintesenţă a părţii întunecate a imperiului, statul îşi decide acţiunile – îşi arestează duşmanii, lansează atacurile asupra unor provincii sau, pur şi simplu, nu face nimic, considerând că realitatea este inofensivă, cu totul sub control.
Nu e nicio îndoială: Palatul Viselor din zilele noastre este televiziunea. Spre deosebire de perioada comunistă, când visele erau decriptate în subsolurile puterii, acum fantasmele se perindă la vedere, pe scenele luminate ale studiourilor TV. Aici se developează toate defectele nocturne ale naţiei, toate emoţiile ei nefiltrate. Aici se proiectează acum, ca o paranteză prelungită şi insuportabilă a timpului, Marele Vis prezidenţial.
Parcă nicio perioadă electorală nu a fost mai spectrală, mai lipsită de consistenţă decât aceasta de acum, când show-ul mediatic este în contrast maxim cu atmosfera sumbră din economia românească. Este incredibil cum un trimestru întreg din anul crizei economice se află în blocaj total din punctul de vedere al guvernării. În timpul ăsta, candidaţii pentru Cotroceni sunt, rând pe rând, măscăricii show-urilor umoristice, campionii îmbrăţişărilor din teritoriu sau protagoniştii ridicoli ai unei lupte de wrestling politic.
Nu simţiţi neputinţa specifică somnului, în timp ce vedeţi din nou spectacolul consultărilor de la Cotroceni? Ştiam încă din primăvară că vom trăi o perioadă absurdă în preaj
