Mă întreb: oare e un semn de bine că la unele dintre reprezentaţiile din Festivalul Naţional de Teatru (FNT) îmbulzeala e atît de mare, încît necesită intervenţia activă a bodyguarzilor/ poliţiştilor comunitari, ori însăşi prezenţa lor mult prea explicită e indiciul unui fel de faliment moral? La urma urmei, teatrul e un serviciu public, iar accesul în clădirile instituţiilor de stat (în zona lor tot publică, foaierul, de exemplu) ar trebui să nu necesite interogatorii de gradul zero. Într-un comunicat dat de organizatorii FNT cu puţin înainte de începerea festivalului (găzduit de scenele Capitalei între 31 octombrie şi 9 noiembrie), se anunţa epuizarea biletelor la cinci spectacole. Coincidenţă: toate erau din Bucureşti (Casa Zoikăi şi Ioana şi Focul de la Teatrul de Comedie, Sinucigaşul de la Naţional, Orfeu şi Euridice şi Lear de la Bulandra). Concluzia: cum aceste producţii fac săli pline în mod normal, s-ar părea că spectatorul bucureştean are mai mare încredere în ceea ce ştie deja decît în suprizele teatrului dinafara Capitalei, şi nu neapărat curiozitatea îl mînă în luptă. Sau poate nu. Ce-am văzut, ce vom vedea FNT s-a deschis oficial (şi cu poliţia comunitară) la Teatrul Odeon, cu o Cîntăreaţă cheală pariziană, regizată, în urmă cu 15 ani, de Jean-Luc Lagarce (director de scenă şi, mai ales, dramaturg, decedat tragic între timp şi căruia Institutele Franceze din toată lumea i-au dedicat, în 2008, un An Lagarce). Prima dintr-o serie de Cîntăreţe… incluse într-o secţiune a festivalului – „Focus: Ionesco Event“ – e un fel de conservă teatrală revitalizată pentru numele regizorului, cu un lejer aer de naftalină. Deşi atît de montată anul acesta în România (de Tompa Gábor la Naţionalul din Cluj, de Alexandru Dabija la Teatrul German de Stat din Timişoara), Cîntăreaţa cheală nu e cea mai apetisantă dintre piesele ionesciene, iar în gestul actorilor de la C