Terenul ca terenul, dar şi efortul psihic
Dacă mi se dă dreptul la un surîs vesel - după munca grea de miercuri noapte - aş începe cu întrebarea de copil a adultului care comenta meciul lîngă Ilie Dumitrescu: “E greu, Ilie, să alergi după minge pe un teren ca ăsta?”. Ceva mai dulce, în sensul caragialian, nu am auzit de mult; în topul stupizeniilor duioase nu-l întrece decît veşnicul: ce-ai simţit cînd…? care fireşte că a căzut şi pe capul lui Onofraş. Altfel, a fost, cum spun, dur, dur de tot, şi nu numai terenul, dar şi efortul psihic al Unirii. Grupul lui Dănuţ (din nou cer permisiunea acestui alint) era prins între dorinţa unei victorii, tentaţia unui 0-0, dar şi presentimentul clar că cine marchează mai întîi, cîştigă. Era o complicaţie infinit mai grea decît acurateţea a două-trei pase. La 0-1, s-a îngheţat din Ghencea pînă în Bărăgan. În secunda următoare, Urzicenii erau deja la poarta lui McGregor şi ratau o ocazie din cele numite imense, ca peste nici 10 minute, Onofraş să găsească, după o combinaţie perfectă, şutul oarecum mîntuitor. S-a trecut desigur la regrete că nu am luat trei puncte şi imediat la calcule febrile, însoţite, de pe tuşă, cu invidiile pur autohtone. Oftică normală. Cică Unirea a avut noroc fiindcă a căzut într-o grupă slăbuţă… Noroc, cînd a întors de trei ori un 0-1, asta se numeşte noroc?
Şi ce-i aia, pentru filosofia românului, o grupă slăbuţă în Liga Campionilor? Care sînt pretenţiile noastre? Unirea îşi face calcule, de pe locul 2, în funcţie de Stuttgart şi Glasgow şi tot nu e bine!? După patru meciuri în Europa, echipa asta are o calitate rară la noi: ea nu este intimidată de propriile ei succese, nu s-a săturat de ele, mereu mai vrea, mereu crede că mai poate, încă nu şi-a văzut lungul nasului şi bine face. Mai mult, aş spune că îşi poate permite un lux necunoscut: să fie suspicioasă la aranjamentele rivalelor ei. Îm
