Alte feţe ale istoriei recente

Cronicarul ştie din experienţă că există un hazard al sumarelor, care uneori face ca texte diferite, venite pe căi diverse, să se lege şi să-şi răspundă, fără ca redacţia să fi premeditat „asortarea" lor. B. Elvin mărturiseşte o asemenea întîmplare în preambulul numărului 71 - toamna 2009 al revistei LETTRE INTERNATIONALE: „Recitind filele selectate pentru acest număr, am constatat că istoria recentă se află pe primul plan". Istorie recentă înseamnă tot secolul 20 (şi pînă azi), scrutat în excepţionale eseuri, pagini memorialistice, biografice şi de proză. Nimic arid, nimic plicticos, fiindcă informaţia, în general cunoscută, are parte de interpretări noi, uneori sclipitoare sub condeiul unor specialişti care ştiu să scrie atrăgător. Ei se numesc Benjamin Lahusen (Carl Schmitt şi justificarea asasinării oamenilor lui Rohm), Ernesto Galli della Loggia (Marşul asupra Romei. Preluarea puterii de către Mussolini şi geneza fascismului italian), Jacques Rupnik, politolog francez de origine cehă, ce analizează pertinent evenimentele ce au dus la căderea comunismului în 1989, inclusiv „triplul paradox" al loviturii de stat din România. Tot din aceeaşi sferă a istoriei recente sînt şi eseurile biografice ale lui Péter Nâdas despre cineasta de curte a lui Hitler, Leni Riefenstahl, şi al lui Philippe Videlier despre Che Guevara. Ce au în comun, în afara perioadei istorice, toate aceste texte e că te ţin atent de la primul la ultimul rînd. • Dintre paginile autobiografice, semnalăm continuarea amintirilor lui Ion Vianu din adolescenţă, în care există şi un portret anecdotic al lui Ion Barbu, despre care aflăm că se mîndrea cu originea lui ţigănească şi se mînia teribil cînd îi era contestată: „ «Îţi crăp capul» striga el ridicînd bastonul, la Capşa, asupra lui Lemnaru care-i spunea că era, de fapt «armean, nu ţigan, cum te groză