LINGUŞIREA CLARĂ, permanentă, care nu avea nicio legătură cu realitatea, a tuturor oamenilor care îl înconjurau îl aduseseră în situaţia în care el nu mai era capabil să-şi vadă propriile contradicţii; nu mai era în stare să confrunte faptele şi cuvintele sale cu realitatea, cu logica sau pur şi simplu cu bunul-simţ; dimpotrivă, era convins că toate ordinele sale, indiferent cât de absurde, nedrepte şi necoordonate între ele, erau şi pline de sens, şi drepte, şi perfect coordonate între ele doar prin simplul motiv că sînt date de el însuşi."

Cui aparţin aceste fraze şi la cine se referă? La Stalin? La Hitler? La Ceauşescu... Li se potrivesc pe deplin tuturor, în măsură egală şi sub toate aspectele: al adulaţiei permanente, al ruperii de realitate, al sentimentului infailibilităţii, alcătuind laolaltă un complex unitar şi indestructibil. Cîtă adulaţie, de pildă, poate digera un dictator? „Aprecierea gradului corect de linguşeală atunci când este vorba de un despot a fost întotdeauna periculoasă, dar în unele momente poate deveni ridicolă; un exemplu notoriu este o situaţie în care audienţa a continuat să aplaude absurd de mult un discurs al lui Stalin, deoarece fiecare membru era înspăimîntat să nu pară neloial dacă era primul care înceta aplauzele." 1 Ştim cum se descurcau, în ocazii similare, Hitler şi Ceauşescu: dînd ei înşişi, printr-un gest al mîinii, semnul contenirii aplauzelor.

La 27 iunie 1989 a avut loc o plenară a CC al PCR, pe a cărei ordine de zi figurau măsurile privind convocarea congresului al XTV-lea al partidului şi alegerea secretarului său general. In prealabil s-a ţinut o şedinţă a comitetului politic executiv, în cadrul căreia Manea Mănescu a propus ca în funcţia supremă să fie ales „ilustrul gînditor şi militant politic care, în cele şase decenii de continuă şi eroică activitate revoluţionară, şi-a dedicat întreaga