Dupa zarva mare de mai ieri pe tema renovarii politicilor educative romanesti, a sistemului de predare si a infrastructurii scolii romanesti, campania electorala a asternut tacerea cvasicompacta asupra temei, aratand – daca mai era cazul – ca heirupismul in domeniu, grija enorma fata de copii si de viitorul lor, are la noi consistenta unei arii improvizate de opereta sub balconul iubitei (insa numai pana la aparitia crunta a tatalui fetei). Legea lui Mukles a cuprins natiunea razbita ba de spectrul bolii porcine de sezon, ba de spaima concedierilor, ba de tipetele stridente ale politicienilor incinsi in ring. si totusi, problemele au ramas pe agenda publica, desi lumea nu se mai ocupa de ele, poate cu speranta ca noul presedinte si noul guvern vor aduce nu doar noi raspunsuri, ci si alte intrebari.
Nu este greu sa iti dai seama ca un sistem didactic national nu se reformeaza in doua zile, printr-un dictat de sus, chiar daca o corectie inspirata a lui poate si trebuie sa fie sprijinita de modificari la nivelul legislatiei si printr-o vointa politica sesizabila. Chestiunea antreneaza insa multe alte componente, de la analizarea situatiei din teren (de pilda: cate scoli satesti au ramas functionale, tinand seama nu doar de starea lor materiala, degradata ori ba, si chiar de perpetuarea locuirii in satele depopulate prin migrarea la oras sau in strainatate a oamenilor) pana la existenta de cadre didactice in numar suficient si destul de motivate pentru a continua sa predea.
Asemenea aspecte sunt la mintea cocosului si ele reprezinta numai inceputul unei evaluari a situatiei momentane din teren. Mai grave sunt problemele care se prezinta sub forma unor dileme: invatamant public sau privat, gratuit sau pe bani, elitar sau de mase etc.? Nu se poate spune ca pana in prezent am primit raspunsuri coerente la aceste nedumeriri, desi au existat ministr
