George Enescu

Adus de spate, cu şuviţa

pe frunte, el intră demn în curte,

salutat cu drag de vecini.

Mai caută încă angajamente,

vreun concert de vioară, prinţesa

ar vrea să primească, fie şi-n roşia

penumbră - mască pe obrazul rănit

de iubire - până ce întunericul,

lumina totuna sunt.

Îşi schimbă-n continuare locuinţa,

în case tot mai mici, apoi la hotelul

final, spre-a retrăi acea melancolie-adâncă,

miza criminalului Sfinx. Sunt gheare

ce nu se ridică. Simfonia de cameră nr. 33

pentru 12 instrumente.

Pământul Vestului e-ntocmai ce pare,

în vreme ce solul românesc e alchimic,

în orice se preface, şi nu ştii,

mereu în altceva, se preschimbă,

de pildă, în alb, şi-amintirea

unei ţări străbune, cu nechezat de cai

în noapte, mistere-ntrezărite

pe jumătate. În alb se transmută

memoria solului vechi, se deşartă

de sunet, devine lăuntru pur,

sfidând auzul. El, omul-muzică,

este-acum muzica fără sunet.

În viitor, instrumentişti aruncă

partitura, la repetiţia pentru Oedip,

strigând: Asta nu-i muzică!

Dirijorul explică: E una din feţele geniului.

Pământul ţării-i filosofic, te poate-ndruma

spre şoc şi revelaţie, săgeta, scrumi

sau fulgera, da, se întâmplă asta,

pe patul morţii, sub pânza incoloră,

desăvârşeşti muţenia-nflăcărată

a bulgărilor atonali, iar pentru noi,

atenţi spre tine din eternitate,

dezveleşti osul incandescent

al nimicului, sub linţoliu