George Enescu
Adus de spate, cu şuviţa
pe frunte, el intră demn în curte,
salutat cu drag de vecini.
Mai caută încă angajamente,
vreun concert de vioară, prinţesa
ar vrea să primească, fie şi-n roşia
penumbră - mască pe obrazul rănit
de iubire - până ce întunericul,
lumina totuna sunt.
Îşi schimbă-n continuare locuinţa,
în case tot mai mici, apoi la hotelul
final, spre-a retrăi acea melancolie-adâncă,
miza criminalului Sfinx. Sunt gheare
ce nu se ridică. Simfonia de cameră nr. 33
pentru 12 instrumente.
Pământul Vestului e-ntocmai ce pare,
în vreme ce solul românesc e alchimic,
în orice se preface, şi nu ştii,
mereu în altceva, se preschimbă,
de pildă, în alb, şi-amintirea
unei ţări străbune, cu nechezat de cai
în noapte, mistere-ntrezărite
pe jumătate. În alb se transmută
memoria solului vechi, se deşartă
de sunet, devine lăuntru pur,
sfidând auzul. El, omul-muzică,
este-acum muzica fără sunet.
În viitor, instrumentişti aruncă
partitura, la repetiţia pentru Oedip,
strigând: Asta nu-i muzică!
Dirijorul explică: E una din feţele geniului.
Pământul ţării-i filosofic, te poate-ndruma
spre şoc şi revelaţie, săgeta, scrumi
sau fulgera, da, se întâmplă asta,
pe patul morţii, sub pânza incoloră,
desăvârşeşti muţenia-nflăcărată
a bulgărilor atonali, iar pentru noi,
atenţi spre tine din eternitate,
dezveleşti osul incandescent
al nimicului, sub linţoliu