DIN CARTEA pe care i-o dedică Didier Eribon, aflu că Michel Foucault a locuit mulţi ani, ultimii săi cincisprezece ani, pe rue de Vaugirard, la nr. 285, într-un apartament situat la etajul 8, de la fereastra căruia putea contempla -şi o făcea adesea, extenuat de lucru -frumoasa privelişte a vestului parizian, Câmpul lui Marte, Trocadéro, Turnul, podurile. Locul mi-e foarte cunoscut, ies mereu pe Vaugirard, coborând câţiva paşi pe rue Bargue, când mi-e silă de citit, de scris (mi se întâmplă cam de două-trei ori pe zi), luând-o încet pe stânga şi dau îndată de punctul cu pricina şi de scuarul vesel „omenos" numit Adolphe Chérioux, plasat peste drum de modernul bloc al lui Foucault - „al lui" până în vara 1984, când a fost secerat, la 58 de ani, de-o cumplită boală, în plină glorie, dar şi în plină depresiune şi contestaţie; devenise contestatarul contestat.

Traversez scuarul, la capătul său, lângă primăria arondismentului 15, e o bibliotecă „de cartier", merg să dau înapoi - a expirat termenul - cartea lui Didier Eribon, biografia intelectuală a gânditorului anti-burghez, dar şi anti-sartrian (iată că se poate să fii şi una, şi alta, nu e uşor, dar se poate), structuralist şi anti-structuralist, din momentul în care a observat că „structurile" nu coboară în stradă, să manifesteze. Pe când el, Foucault, tocmai asta făcea, cobora şi manifesta şi se bătea, la propriu, cu forţele de ordine, împins la acţiune de spiritul însuşi al operelor sale - Histoire de la folie, Folie et déraison şi, mai ales, Surveiller et Punir, străbătute de o filozofie a insubordonării, a intoleranţei la intoleranţă şi la toate formele Puterii... Atitudinile „practice" descindeau la el din generalitatea unui mod de a gândi care nu accepta inacceptabilul instituţionalizat, discriminările „normalizate", injustiţia legiferată, imposturile „raţiunii", dictatura „majorităţilor". Ac