Am crezut pentru o clipă, ascultându-l astăzi pe preşedintele Băsescu, că-l va nominaliza la funcţia de prim-ministru pe candidatul majorităţii parlamentare, Klaus Johannis. Toate argumentele pe care preşedintele le-a prezentat în discursul său duceau în direcţia asta, după auzul meu innocent de cetăţean neutru. M-am gândit: incredibil, iată o mutare inteligentă şi surprinzătoare, o combinaţie câştigătoare de responsabilitate în ceasul al 12-lea şi de lovitură de imagine în raport cu adversarii politici. Am căzut pentru o clipă în iluzia că pot auzi ceva nou în ţara asta, care să nu fie doar joc politicianist, că lucrurile pot evolua normal, chiar şi pentru o perioadă scurtă, până în alegeri. Nu. M-am lămurit odată în plus că suntem sortiţi repetiţiei în gol, ca un disc stricat de patefon.
Se face prea multă risipă de cerneală galbenă pe ecranele televiziunilor de ştiri. Înţeleg că posturile TV trăiesc din emoţia şi tresărirea pe care o produc audienţei, dar România este mai degrabă locul în care nu se întâmplă nimic. În ciuda senzaţiei de agitaţie permanentă, zecile de plăcuţe “breaking news” din ultima lună nu au avut decât o singură concluzie: nu s-a mişcat nimic. Puţine lucruri cu semnificaţie am văzut chiar în ultimii ani.
Avem o Românie mereu surprinzătoare, este adevărat, tocmai pentru că toate întâmplările, mutările, deciziile ne surprind de fiecare dată prin maniera exotică în care NU acţionează semnificativ. Ce dovadă mai bună pentru caracterul anti breaking news al României decât faptul că suntem atât de aproape de momentul 1989? Gândiţi-vă cât de puţin ne-am mişcat în 20 de ani de la căderea comunismului în comparaţie cu toate celelalte ţări din Europa de Est. Cât de neschimbate sunt personajele care ne conduc şi cât de grosolane au rămas metodele prin care ne fraieresc.
Vom cădea acum iarăşi în capcana de a rumega ultimul breaking ne
