De când românii au învăţat cuvântul brand de ţară, o seamă de ministere si instituţii abilitate se screm - cheltuind sume fabuloase din banul public - spre a scoate la iveală şi impune peste hotare comoarile ascunse ba în cugetul, ba în burta neamului. După fabulaţiile "fabulospiritul", trebuie recunoscut însă că nici plăvănismele concrete de mari dimensiuni - de la cârnaţul kilometric al lui Oprescu, la uriaşul ou din fibră de sticlă bucovineană al lui Flutur - nu au impus ţara peste hotare. Drept care, mai realişti, diverşi indivizi din popor îşi asumă din când în când, personal, tentativele reuşitei.

In patria Mioriţei însă nu se putea ca oaia asta isteaţă să nu îşi bage coada în brand, tentaţia fiind mare - se ştie - şi pentru ciobanii mai vânjoşi. Aşa s-a născut o năzărire cu pretenţii : brânza de burduf ...în coajă de brad. Fiindcă trebuie spus clar : produsul cunoscut şi cu adevărat tradiţional este vechea brânză de burduf.

Acum n-am să insist , ca un cunoscător ce mă aflu, asupra condiţiilor de igienă din stânele mioritice. Nu vreau să stârnesc greaţă şi apoi , dacă n-a murit poporul ăsta vreme de două mii de ani, nu va muri nici de acum acum încolo pentru un fir - două de lână, pentru vreo căcărează scăpate în ciubăr. Sunt naturale şi , în ultimă instanţă, constituie o marcă de garanţie a originii produsului. Aşadar nu va muri poporul român mâncând brânză de burduf, dar moare încet pădurea tânără de brazi , jerfindu-şi scoarţa pentru brânza în coajă de brad. Ce nu se rezolvă cu drujba , se rezolvă cu brişca.

Cum "omul de nimic din nimic işi face virtute" , ciobanii au scos pe tejghele năzărirea cu pricina, iar ziariştii pixurile, elogiind - între două înghiţituri gratis - inventivitatea producătorilor şi gustul produsului. Nimeni - nici ziariştii, nici autorităţile - nu s-a întrebat şi n-a întrebat cum de creşte pe brânză sc