In putine randuri am vazut sali atat de pline. In putine randuri am vazut un public atat de rafinat si de cunoscator in ale poeziei. In putine randuri am vazut adunati la un loc, parca intr-o confrerie, atatia mari poeti ai Romaniei de azi. Sala Bibliotecii Universitare a frematat la fiecare vers, la fiecare acord. Se intampla anul trecut la Iasi, la prima editie a Festivalului "Petrecere cu poezie, prieteni si... trufe de ciocolata".
Un gest, oricat de frumos ar fi el, risca sa fie uitat si amintirea lui se estompeaza in timp pana la a-l considera un simplu accident, rod al unei conjuncturi favorabile. Adica nu te poti baza pe el. Doar repetat capata semnificatie. In general, noi, romanii, avem proiecte ample, pe care le incepem bine, admirabil, dar pe care le abandonam pe parcurs si traim din amintirea unui gest care ar fi putut deveni o atat de frumoasa, de binefacatoare traditie.
Prima "Petrecere cu poezie, prieteni si… trufe de ciocolata" a starnit entuziasm. La unison, participantii, publicul si presa au fost de acord ca Festivalul de la Iasi a fost un eveniment memorabil, poate unul dintre cele mai rafinate manifestari de acest gen din Romania ultimilor ani. Riscul? Sa ramana doar cu o prima editie, cu amintirea unui fapt cu adevarat extrem de placut. Riscul era cu atat mai mare cu cat nu traim nici cele mai bune timpuri cu putinta, nici in cea mai buna lume posibila.
Sa fim realisti si sa nu vedem numai aerul rarefiat al poeziei: un astfel de festival presupune costuri imense, iar in vremuri de criza mai nimeni nu se inghesuie sa dea bani pentru si pe poezie.
Organizatorul, sufletul, motorul -cum sa-l numesc cat mai exact? - acestui Festival este Emil Stratan. Un om pe care il definesc doua trasaturi esentiale: gustul rafinat pentru arta si incapatanarea de a face ceva. Pentru ca este vorba de o tenacitate iesita din comun
