In Raportul prezidential de analiza a regimului constitutional sint citeva pagini dense si, din punctul meu de vedere, de neevitat intr-o discutia reala si bazata pe argumente, cu privire la chestiunea unicameralului.

Le reproduc mai jos si va invit sa le cititi cu atentie:

Structura Parlamentului: bicameralism sau unicameralism

Structura Parlamentului, în cadrul democraţiei constituţionale de la

noi, nu poate fi separată de interogaţia legată de felul în care a fost

gândită maniera sa de recrutare. În joc este mult mai mult decât o simplă

opţiune bicamerală sau unicamerală: miza reflecţiei este modalitatea în

care naţiunea este reprezentată la nivel constituţional.

Din acest punct de vedere, actuala Constituţie nu a dat decât un

răspuns parţial la această întrebare. Bicameralismul românesc a fost, de

la debuturile sale, fondat pe viziunea potrivit cåreia cele două Camere vor

fi alese prin vot direct; ceea ce le va distinge nu va fi modul de recrutare,

ci norma de reprezentare. Pe cale de consecinţă, între 1990 şi 2003,

camera superioară nu a fost decât replica celei inferioare, fără ca vreun

element instituţional să contribuie la marcarea distincţiei dintre cele două

nivele. Modificarea din 2003 a încercat, cu timiditate, să introducă un

punct legat de diferenţierea funcţională, dar alternanţa dintre postura de

cameră de decizie şi cameră de reflecţie este una care nu elimină

principiul de bază al bicameralismului egalitar.

Se poate argumenta că una dintre raţiunile scăderii de prestigiu a

instituţei parlamentare este şi absenţa clarificării unuia dintre punctele

capitale ale oricărui proces de construcţie constituţională: existenţa uneia

sau a mai multor camere nu poate fi separată de formularea unui argument

coerent care să trimită la mai m