Mai țineți minte manifestările pentru Ceaușescu, inspirate de serbările ­coreene, cu oameni ce formau pe stadioane portretul dictatorului sau diverse mesaje? Am fost și eu într‑o astfel de manifestare în ’89. Acest statut de om‑pixel merită un tratament special.

Ca să urmărim mai bine condiția omului‑pixel, ne e foarte utilă o bucată din definiția „pixelului“ dată de Wikipedia: „Pentru a putea fi prelucrate digital (cu calculatorul), imaginile grafice trebuie mai întâi digitalizate, adică împărțite în multe elemente mici (de exemplu ca o tablă de șah, sau și după alte sisteme), și anume atât de mărunt încât fiecare element să aibă o singură culoare sau măcar o singură culoare clar dominantă. Atunci fiecare astfel de element, numit pixel, posedă trei atribute care se pot exprima digital (numeric): culoare, opacitate (transparență) și poziție în matricea în care se divide imaginea“.

În 1989, primăvara, am ieșit cu clasa în Piața Unirii din Focșani și am scris și noi un mesaj cu niște cartonașe colorate diferit. Am fost pixel‑culoare. Am avut o senzație de comuniune și plictiseală pe care mi‑am amintit‑o citind o carte dedicată transmisiunii Revoluției la TVR în decembrie ’89. Este vorba despre „Revoluția română televizată“, apărută anul acesta la Idea; coordonatori: Ovidiu Țichindeleanu și Konrad Petrovszky. Sunt acolo analize amănunțite ale transmiterii Revoluției la tv și analize apărute în presa străină după 1990. Cine vrea să înțeleagă ce s‑a întâmplat în ’89 trebuie să înțeleagă în amănunt mecanismele televiziunii, felul în care ea înscenează realitatea.

De ce, de exemplu, lumea a considerat imediat un „aranjament“ faptul că Mircea Dinescu a repetat înainte să intre în direct două‑trei fraze? De ce, pentru a pătrunde misterul urii colective pentru regim, trebuie să ne amintim exact cum erau filmate scenele cu procesul dictatorilor și cum am pri