Aşa cum ştiţi şi probabil aţi şi citit, există o tonă de cărţi, broşuri şi texte mici ale căror titluri sînt o variaţie la “Cum să…”. De la “Cum să ţesem frumos?” pînă la “Cum să călătoreşti cu un somon?”, toate încearcă să ofere, mai mult sau mai puţin serios, sfaturi practice şi de viaţă. M-am gîndit că n-ar fi rău să existe şi nişte texte în care, vorba titlului unei celebre cărţicele minunate scrisă de Raymond Carver, să ne întrebăm despre ce anume vorbim atunci cînd vorbim despre “ceva”; un “ceva” despre care toată lumea are impresia că ştie despre ce vorbeşte. Dat fiind că aud şi citesc toată ziua-bună ziua vordindu-se şi scriind-se despre “dialog” şi că toţi cei care spun/scriu cuvîntul acesta par să-l considere un fel de cuvînt minune, care odată invocat ar trebui să-i facă pe cei cu care se ceartă să se simtă prost şi să înceteze să-i mai conrazică, o să scriu şi eu aici, într-un fel de foileton, ce cred eu că este “dialogul”, cum a apărut el, la ce foloseşte şi alte chestiuni de genul ăsta.
Pe vremea adolescenţei mele auzeam tot soiul de cuvinte ciudate la televizor, spuse de oameni aparent cumsecade, dar şi de indivizi evident patibulari, cuvinte al căror sens nu-l pricepeam deloc şi pe care vorbitorii păreau să-l stăpînească la perfecţie. Mă refer la “etică socialistă”, “democraţie internă de partid”, “oamenii muncii” (auzind vorba asta mă răsfăţam mereu considerînd că eu fac parte din categoria
