TREC la interdicţii. Detalii despre secol ce se acopereau cu tăcere, tabuuri pe care le încălcam. Simpla lor consemnare era prohibită. Nu-i vorbă, sentinela mai şi dormea în post. Un nume, un cuvânt, o stare de fapt dispăreau aici ca să apară colo. Nu era de invidiat bietul om. Muncă de ocnaş.

Nu se cădea să divulgi că în dormitorul părinţilor, deasupra patului, atârna o icoană a Mariei şi nici să cercetezi cum se înfăţişau cele sfinte în propriul tău cap. Nu era suficient să afirmi că n-ai nici un punct de vedere, neavând educaţie religioasă.Nu era suficient? Era rău de tot! Lăsai deschisă portiţa spre ideea că dacă ai fi avut o formaţie alta ar fi fost situaţia. Pe urmă, că nu fuseseşi educat nu era meritul tău, în schimb să ignori ateismul ştiinţific, care avea menirea să-ţi scoată posibilii gărgăuni din cap, nici nu ştiu cum să calific. Ce să te mai miri atunci că-mi ziceam nicidecum ateu, ba chiar îmi recunoşteam o prejudecată favorabilă (faţă de credinţă, vreau să spun)! În condiţiile astea, degeaba mă contraziceam cu „un soi de dispreţ instinctiv pentru cei care cred". Că numai dispreţul acesta neghiob şi-a făcut loc în librării nu schimbă mare lucru. Dovada: astăzi tocmai de el mă ruşinez.

Desigur, acţiunea de asanare funcţiona şi retrospectiv, dar totdeauna cu bătaie spre prezent. Nu era recomandabil să pretinzi că - aşa cum ţi se inculcase la vreuna din mesele continuate cu o ţigară şi o cafea când, în loc să te expedieze la joacă, te lăsau să rămâi şi să asculţi conversaţia - înainte de primul război mondial trăiai dintr-un galben până ţi se ura. În legătură cu asta, s-ar putea vorbi dacă nu de conştiinţă încărcată, măcar de un contratimp. Autorul avusese în vedere contrastul cu tot ce a urmat după primul război, pe când „cititorul" profesionist încerca să protejeze cartea împotriva aluziilor neavenite - şi, de fapt, neintenţ