AUTOR a numeroase cărţi, studii, eseuri şi articole, parţial apărute în România, dar cele mai multe în Europa şi în America, a căror problematică priveşte domeniul istoriei artei, Victor Ieronim Stoichiţă este şi nu este un istoric al artei în sensul strict al cuvîntului. Prin formaţie, prin vasta lui cultură vizuală, prin referirile nemijlocite la spaţiul artelor şi prin obiectul imediat al scrierilor de pînă acum, Victor I. Stoichiţă este în mod sigur un istoric al artei, şi încă unul dintre cei mai importanţi pe care îi are Europa în acest moment, în timp ce prin miza cărţilor sale sau, mai exact, a proiectului său cultural, el este fără îndoială mult mai mult decît atît. Dacă pentru istoricul de artă, indiferent care ar fi orizontul lui intelectual, faptul artistic constituie nucleul şi justificarea tuturor investigaţiilor, punctul de pornire şi linia de sosire ale întregului său efort de cercetare, pentru Victor I. Stoichiţă forma artistică este mai degrabă un element de contact cu spaţii mult mai vaste şi o rampă de lansare către ţinte mult mai înalte. Cu impresionanta sa cultură umanistă, construită prin accesul la informaţie şi la documentare în toate limbile de circulaţie ale Europei, el nu avea cum să accepte captivitatea unei singure expresii culturale. Sedus în aceeaşi măsură de limbajele narative şi de cele vizuale, de anecdotica diurnă a relului, dar şi de chipurile lui ascunse, de ficţiunea comună şi de retorica înaltă a filosofiei şi a teologiei, el a încercat, şi asta încă de la primele cărţi, realizarea unei mari conexiuni: ceva asemănător cu teoria integrată a fizicienilor, capabilă să cuprindă în aceeaşi demonstraţie şi teoria cuantelor şi pe aceea a relativităţii. Pe de o parte, Victor Ieronim Stoichiţă şi-a propus descifrarea imaginii prin recursul la surse narative directe sau indirecte, iar, pe de altă parte, coagularea sugestiilor epice